Faceți căutări pe acest blog

duminică, 31 ianuarie 2016

PROVOCAREA DE LUNI - CALEA AMINTIRILOR

Exact acum 3 ani, rascolita de magia celor 12 cuvinte, am scos din gradina amintirilor mele, povestea unui om cu cu a carui existenta s-a intersectat si drumul meu, intr-un moment in care deschideam ochii spre lume!

Iata povestea lui.

CONU SPIRACHE


Aveam vreo 12 ani.
Pe atunci mama mea lucra intr-o scoala postliceala ce
apartinea de ministerul de finante din acea epoca.
Era inceput de primavara si ministerul organiza, pentru salariati, o excursie in nordul Moldovei.
In seara dinaintea plecarii am aflat ca urma sa vin si eu.
Am fost extrem de incantata!
Sa fac o astfel de excursie era mai mult decat puteam eu sa visez, ceva minunat, unic, caci pana atunci nu ma deplasasem inca pe o distanta mai mare de 100 de km!

Cand am ajuns la locul de intalnire, cu toata stradania mea de a parea nepasatoare, se vedea cu siguranta nelinistea ce nu ma lasase sa dorm toata noaptea.
Dimineata era rece si cerul cenusiu nu promitea o vreme prea frumoasa, insa asta nu ma interesa absolut deloc. Eram incantata.

Cu acel prilej l-am cunoscut pe "Conu" Spiru.
Era de fapt pensionar dar mai lucra inca si era atunci seful mamei mele.

Un zambet sincer ii dezveili dintii inca frumosi si o privire patrunzatoare se atinti asupra mea...
- Daca te vei uita la cer, mi-a soptit el, ca si cand urma sa-mi incredinteze o mare taina, o sa ia si el din albastrul ochilor tai si se va insenina imediat... Vom avea un timp minunat! Ai sa vezi! Crede-ma!
I-am zambit cu sfiala, simtind ca omul acela, care ma privea  ca  bunicul meu, cu niste ochi veseli de culoarea maslinei verzi, avea sa insemne ceva important in viata mea. Si am simtit bine!

Cerul chiar s-a inseninat si multa vreme am crezut sincer ca, daca ai ochi albastri, poti alunga norii!
Am fost atat de extaziata de aceasta aventura incat putine 
amanunte au mai ramas in memoria mea.
Nu am uitat insa popasul facut la Cetatea Neamtului unde, conu Spiru m-a intrebat:
- Stii poezia lui Bolintineanu, Mama lui Stefan?
- Stiu, am raspuns eu, incantata ca sunt bagata in seama.
- Atunci, hai, recita-ne-o aici, sa ne bucuram cu totii.
M-am urcat pe o mica movila, in fata cetatii, si am inceput sa recit. Peisajul era  minunat.
Pasari zburau peste rapele abrupte,  cerul era albastru, soarele apunea dupa deal, aurind crestele ruinelor cetatii, sporindu-le misterul inaintea noptii, vantul aducea freamatul codrilor la urechile noastre si...  toti ma priveau pe mine, o fetita neinsemnata. Era pentru prima oara cand mi se parea ca fac ceva special! A fost micul meu moment de glorie!

Excursia aceea avea insa sa-mi aduca altceva, mult mai de pret decat gloria efemera a unei recitari in aer liber: un mentor, un indrumator, un model de viata.

Conu Spiru era o gradina de om!  Cand i-am auzit hohotele de ras, i-am patruns privirea plina de viata si m-am lasat convinsa de incurajarile lui, nu stiam ca facusem cunostinta cu cel mai optimist dintre oamenii fara noroc!

Poate ca au existat mereu, dar in secolul trecut multi au suferit pentru ca s-au nascut unde nu trebuia, cand nu trebuia!
Dl C. Spiridon, Spirache sau Spiru, ar fi avut totul ca sa reuseasca. Doar noroc nu a avut!

Nascut intr-o familie de intelectuali, era al doilea fiu din cei trei cu care tatal sau, magistrat de renume, se mandrea. Fratele cel mare  s-a facut inginer constructor, el a facut dreptul si filozofia, iar mezinul... nu a mai apucat sa faca nimic caci a murit de o pneumonie galopanta... la nici 18 ani!
Mama, fragilizata dupa moartea mezinului, s-a stins si ea.

Dar viata te fura in anii tineretii si nu te lasa sa te prabusesti cu usurinta... Oricum, nu pe Spiru!
El era  tanar, frumos (semana cu Jean Marais!) inteligent si de un optimism molipsitor.
Mediul intelectual bucurestean era, inainte de al II.lea razboi, de o aleasa calitate, asa ca mintea si spiritul i-au fost bine echipate.
Prieteniile pretioase legate atunci, profesorii, dupa care mergea la cursuri facultative, aveau insa sa il coste mai tarziu libertatea ...

Razboiul a venit sa strice tot! 
Mai intai a fost concentrat, apoi ranit.
Dupa aceea... au venit rusii pe tancuri si asta i-a rapit ceva din bucuria de a-si fi gasit femeia inimii lui.

Louise era o fermecatoare frantuzoaica, nascuta la Paris si venita cu familia in Romania, unde tatal ei se ocupa de o firma de produse chimice.
Cu felul lui exuberant a inebunit-o si s-au casatorit ca doi fugiti de acasa! Timpurile facusera sa dispara eticheta...

Si inca se mai putea trai, dar... in '48, au inceput persecutiile.
Imobilul familiei a fost nationalizat, tatal si fiii au fost arestati si biata frantuzoaica a ramas sa locuiasca, impreuna cu cumnata ei, in camerele de serviciu de la mansarda, asteptandu-si sotul.
Dupa 6 ani de inchisoare, Spiru s-a reintors acasa, ca un caine jigarit dar cu acelas zambet, de parca fusese plecat pana la tutungerie, sa-si cumpare tigari! 
Poate cu o unda de vinovatie in privire, vinovatie fata de femeia lui draga, pe care a regasit-o slaba si extrem de trista...  dar demna, fara sa se planga, fara resentimente.

"Nu-i nimic, ne descurcam noi!" ii zicea el Louisei.
Si a inceput prin... a cara cartofi in Gara de Nord...
Dupa multi ani a putut deveni sef de personal intr-o fabrica.
Drumul asta printre nevoi l-a facut mereu cu zambetul pe buze, bucurandu-se de viata, asa stalcita cum era ea!

Louise insa nu era deloc bine.
Dupa arestarea lui Spiru pierduse o sarcina mult asteptata. Apoi tatal ei murise iar ea isi adusese mama in camera din pod. Cum s-au descurcat... nu au spus niciodata!
Necazurile si lipsurile o erodasera insa indeajuns incat sa observi ca suferea. Toate pe un fond de fragilitate ce-i apartinea.

Dupa excursia in care m-am simtit vedeta, Conu Spiru ne-a invitat la ei intr-o dupa-amiaza, sa servim un ceai impreuna.
Imobilul, odinioara casa familiei, era situat in strada Stirbei Voda, aproape de iesirea din Parcul Cismigiu si vis-a-vis de Conservator. 
Dupa ce si-a terminat studiile, fratele lui cel mare renovase casa parinteasca dupa proiectele proprii, aducandu-i o tusa  plina de sarm, impodobind ferestrele cu balcoane din fier forjat si adaugand inca un etaj, inaltand podul casei si transformandu-l in mansarda locuibila, dupa moda frantuzeasca. Cine ar fi crezut ca vor ajunge sa locuiasca toti tocmai in acea mansarda?!
Dupa numarul cutiilor postale am inteles ca imobilul era plin de chiriasi.
Poarta din fier forjat, altadata o mandrete, acum ruginita si fara maner, era deschisa.
Am ocolit usa principala pentru a ajunge la intrarea de serviciu.
Am urcat pe o scara ingusta, in forma de spirala, pana la ultimul nivel. Mama a sunat si in usa au aparut amandoi, Conu Spiru si madame Louise, fericiti.
Holul era de latimea usii si am observat ca in lungimea lui erau amenajate o minuscula bucatarie si, in continuare, o mica baie, toate despartite prin niste draperii.
Camera ar fi fost destul de spatioasa insa era impartita in doua de un glasswand. 
Ne-am asezat pe fotoliile imbracate in brocard inflorat.
Imi placea acolo. Peretii erau tapetati cu rafturi incarcate de carti in fata carora erau frumos randuite rame cu fotografii, din care razbatea bucuria lui de a fi cu ea!
Dincolo de peretele cu usi de sticla, statea, lungita in pat, madame Nicolle, mama Louisei.
Ne-a salutat politicos, spunandu-ne in franceza ca este racita, apoi s-a scuzat si s-a intors cu fata spre perete,
pierzandu-se in asternutul din care nu se mai zari decat boneta alba cu volane cazute pe frunte, cum nu mai vazusem pana atunci.

Scopul invitatie era de fapt o propunere. 
Conu Siru a intrebat daca nu as dori sa fac lectii de franceza cu madame Louise, mai exact sa vin si sa stau cu ea de vorba...  Si, pentru asta, ni se cerea o suma rusinos de mica.
In fond, tot ce voia el era sa aduc un pic de prospetime in casa lor, unde tristetea isi facuse cuib, sa ii abat gandurile Louisei lui, cum ii placea sa spuna!
Micuta si delicata, cu ochii mari, buze carnoase si un sic nebun, madame Louise se arata incantata sa ma cunoasca.

Si, timp de 5 ani de zile aveam sa vin in aceasta casa, de 3 ori pe saptamana, pentru conversatii in franceza.
Acolo aveam sa cunosc pentru prima data in viata mea o persoana provenita din alta cultura, o femeie minunata dar bolnava de tristete.
Madame Louise m-a invatat multe din ce stiu azi despre Franta.
Ea mi-a vorbit intaia data despre Paris, despre felul nonsalant al locuitorilor lui, despre castele si Loira, despre Marea Mediterana si frumoasa Provence... despre Louis XIV Versailles si Madame de Maintenon, despre Marie-Antoinette,  Robespierre si ghilotina... cu nostalgia dureroasa a celei care stie ca numai memoria o mai poate tine legata de locurile natale.
Mama ei, madame Nicolle, avea o cutie de ceai, din metal, legata cu o panglica tricolora in culorile Frantei, in care tinea pamant "de acasa", din Luberon. Mi-a aratat-o facandu-ma sa inteleg ca era ceva de mare pret!
Cand plecam de acolo era ca si cum ieseam din povesti ...

Intr-o zi am gasit-o  pe madame Louise asezata pe scaunul de toaleta, plangand. Am intrebat-o de ce plange si mi-a raspuns ca nu stie... Atunci i-am telefonat mamei mele la serviciu si i-am spus.
Imediat a venit Conu Spiru ravasit, cu parul valvoi si ochii speriati, cautand spre ea cu teama...
Nimeni si nimic nu ii putu insa seca lacrimile doamnei mele!
Am inteles intr-un tarziu ca periodic avea astfel de stari care treceau, urmate de perioade in care era ca un fluturas, vesela si plina de chef de viata...
Numai ca aceasta era o boala... Astazi i se spune tulburare bipolara, atunci insa era un sindrom depresiv anxios ...
El m-a intrebat daca imi este frica de ea.
- Nu, i-am raspuns, imi este doar teribil de mila de dansa!

Si am continuat sa vin chiar si in perioadele ei criza.
Bunica zicea ca e bolnava fiindca l-a pierdut pe Dumnezeu.
Ii plangea de mila si se ruga pentru ea.
Imi punea in sacosa cate ceva - fie gogosi, fie cate o placinta ori turte proaspete - si plecam, plina de zel, stiind ca am o treaba importanta: sa o fac pe madame Louise sa nu mai planga.  Ea... nu vorbea nimic atunci. Statea pe capacul toaletei si plangea.  Eu insa ii povesteam vrute si nevrute in romaneste, desigur. Nu am reusit insa prea des sa-i sec lacrimile.

Dupa cateva saptamani de plans si nemancare, redevenea cea dinainte. Ma primea, plina de bucurie, si nu uita niciodata sa se scuze pentru momentele ei lacrimogene si sa imi multumeasca pentru ca nu o evitam!
El obisnuia sa mai treaca pe acasa, in ideea de a o asigura pe ea ca nu e singura. Si atunci se umplea casa!

Cate nu m-a invatat, cate nu mi-a spus conu Spiru...
Imi sugera ce sa citesc, ma invata cum sa citesc, cum sa-mi fac fise cand merg la biblioteca.
Cu el mi-am facut prima legitimatie, la Bibioteca Pedagogica, care era aproape de casa lor, langa Cismigiu.
Ma punea apoi sa-mi spun impresiile dupa lectura si era mereu interesat, admirativ si extrem de fericit sa ma asculte.
Ba chiar imi spunea cum sa-mi prind parul sau cum le fac pe femei mai frumoase tocurile inalte...
A venit la toate serbarile mele de sfarsit de an, la toate spectacolele in care eu aveam cate un rol... impreuna cu sotia lui sau singur, atunci cand ea era... trista!
Asa am crescut eu pe langa necazul si bucuriile lor.

Intr-o seara de octombrie, madam Nicolle s-a stins din viata. Au inmormantat-o punandu-i in sicriu tricolorul si cutia cu pamantul Frantei ei dragi, pe care nu a mai putut-o vedea...
Louise a fost surprinzator de bine vreo doua saptamani.
Intr-o dimineata, dupa ce Conu Spiru a plecat sa cumpere jurnalul, Louise a deschis larg fereastra si ... s-a aruncat in gol! 

Conu Spiru a ramas singur, in podul casei parintesti, traind inca vreo cativa ani, inconjurat de fotografiile ei si de cartile lui...
De-l vedeai, puteai crede ca e cel mai fericit om din lume.
Cu aliura lui de pictor din Montmartre si zambet de actor de cinema, te privea direct, mereu senin, si te asculta cu o asa atentie incat erai sigur ca alta treaba nici nu are.
Radea in hohote si parea ca nimic nu-l atinge.
Cunoscutii insa stiau ca il durea pierderea femeii lui, ca se simtea vinovat de faptul ca viata plina de socuri, pe care o traisera, o ranise intr-atat, sfarsind prin a o ucide, ca regreta faptul de a nu fi putut sa-i dea si ei ceva din optimismul lui debordant!
Era ca si cum el devenise purtatorul acelui "joie de vivre" frantuzesc pe care ea, in mod bizar, il pierduse!
Cu siguranta  Conu Spiru si madame Louise  au fost un tot facut din doua jumatati perfect egale: una vesela si alta trista...

In viata trecem pe langa oameni, ne incrucisam drumurile cu ale lor si poposim cu ei pe cale...
Fiecare ne lasa ceva: unii mai mult, altii mai putin, imbogatindu-ne pana sa ajungem la capatul drumului!
Dam si primim, luam si lasam...
Ne privim si uneori ne incearca poate sentimente de automultumire sau de neimplinire.
Nu suntem insa decat rodul unor intalniri faste sau nefaste, plamada oamenilor de la care am invatat, pe care i-am admirat, pe care i-am indragit, oamenii langa care am trait!
Eu stiu ca fara cei ca madam Louise si conu Spiru, ramasi pe calea amintirilor ca puncte de referinta, as fi fost cu siguranta azi altcineva...

O ruga pentru sufletul lor!

19 comentarii:

  1. fiecare întâlnire cu un om, pe carea vieții noastre, este un dar.
    ferice de cei ce știu să-și amintească aceasta și să prețuiască ce au primit.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Oaspete drag din casa mea! Multumesc!

      Ștergere
    2. da, întâlnirea mea cu tine este un dar.
      sărumâna. :*

      Ștergere
    3. Fara tine... nu eram aici, nu as fi scris...etc
      Ai locul tau precis in existenta mea! :)
      si acum...O imbratisare!

      Ștergere
  2. Să-i odihnească Dumnezeu, Cita.
    Povestea ta mi-a adus lacrimi în ochi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sa-i odihneasca Domnul! Si multumesc, Vero, pentru rabdarea ta de a poposi aici! Stiu ca ai putin timp!
      Cu drag!

      Ștergere
  3. Sper ca au devenit ingeri si vegheaza...
    M-a impresionant amintirea ta.
    Si cumva, mi-a indus un gand. Daca e sa fac un bilant al oamenilor care chiar au contat in devenirea mea, (nu ma refer la parinti) si care m-au ajutat fara sa le cer acest lucru, lista nu e prea mare. Poate ca asa si trebuie. Niste jaloane importante intre care ceilalti oameni vin, raman sau pleaca dupa cat de importante sunt lectiile pe care avem a le invata.

    A fost doar un gand!
    O seara frumoasa si linistita, Cita!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc din suflet pentru gandul frumos!
      Eu am o lista lunga... dar nu neaparat pentru lucrurile importante din viata mea. Uite, de ex. cand tai patrunjel ma gandesc la mama prietenei mele, care facea acest lucru cu o desavarsita delicatete! Si incerc si eu de vreo 30 de ani sa fac la fel. Nu imi iese dar... ea este in gandul meu!:) Si am o multime de exemple din astea. Cand ma parfumez o fac ca matusa mea, cand fac pachete de Craciun... ma gandesc la nemtoaica copiilor mei, cand fac paine sunt in gand cu bunica mea... si tot asa. Toate cate le stiu le-am invatat de la cineva si acel cineva a ramas in mine! Pe toti cei ce m-au ajutat sa fiu ce sunt ii am in gand, ma rog pentru sufletele lor si le port recunostinta, cum este si cazul celor din povestea de mai sus!
      O seara frumoasa!

      Ștergere
  4. Draga mea Cita, ce frumos!
    Exact asa si la mine, aproape tot fac imi aduce aminte de cate cineva cu care am intersectat o vreme, si cred din toata inima ca astfel de clipe iti alina dorul de ei sau de clipele respective.
    Mi-e tare drag de tine, si bine ai revenit!
    Leea

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc din suflet si... sa dea Domnul sa ne mai intalnim :) pe calea cuvintelor!

      Ștergere
  5. Am sa cred ca fiecare poveste vine, in cazul meu, cand am nevoie de ea. Nu am avut o saptamana stralucita, dar am scris in fiecare zi și m-am multumit cu fiecare semn bunicel primit, ca din intamplare. Totuși, fiecare zi a venit cu ceva cald și ceva rece. Greu m-am adunat, deși, cred, ca ai remarcat ca am vrut sa mai separ din ganduri. Totuși, asta seara, am lăsat citirea catorva bloguri pentru un moment al meu in care sa nu mai fiu deranjata in mici prostioare domestice. Iar povestea ta a venit balsam pe suflet. Si eu fac multe asocieri, chiar in timp ce citeam imi aduceam aminte de profesoara de franceza, o speciala doamna, femeie și ...mai mult decat femeie, de la care am invatat multe despre Franta, prin filmulete si diapozitive, prin albume de arta si carti citite și asta până sa terminăm gimnaziu. Am reîntalnit-o in vara si am fost uimita sa o gasesc inca predand la un liceu de renume. Era ravasitoare, intr-un alt mod, dar ravasitoare. A stiut cine sunt și asta m-a tulburat putin. Insa tot ce spui tu aici, mă tulbură și mai tare și, din păcate, n-am sa pot sa-ti spun de ce. Sotul meu are in casa doi saculeti cu pamant..unul din Moldova, altul din Harghita si Covasna. Legati cu panglica tricolora stau langa alte obiecte de suflet. Cineva, un preot, mi-a spus, odata, ca daca vrei sa faci milostenie adevărata sa pomenesti cand si cand numele celor pe care nu-i pomeneste nimeni. Nu știu de ce, dar cred ca prin povestile tale faci un fel de rugaciune colectiva și astfel ne putem gandi la ei duios. Am fost haotica, dar asta modul meu in care iți multumesc ca imi permiti sa citesc ceva pe sufletul si asteptarile mele. Te imbratisez cu mare drag și bucurie. Am un gand pios pentru Spirache și Louise. Seară bună, Cita!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Adriana draga, multumesc pt comentariu! Daca as fi avut o adresa de email... ti-as fi scris! Mai intai sa stii ca am intuit ca o sa fii tulburata... si asta chiar inainte sa fii! Te-am urmarit de departe si am scris atat cat sa intelegi - si ai inteles - ca te urmaresc si te inteleg! M-am gandit ca nu era cazul sa mai scriu platitudini si... am incercat sa trimit doar unde pozitive! Oare ai ascendentul in Balanta? :)
      Nu te nelinisti de haotism! Simt ca este in stele o anume conjunctura care il favorizeaza ...:)

      Cat despre povestile mele... Cand aveam 18 ani eram fascinata de mama prietenei mele, care era o carte de povesti! Stia toate istoriile Bucurestiului de dinainte de razboi. Cred ca atata am admirat-o incat
      am sfarsit prin a incerca sa fiu si eu atenta in jur, sa inteleg ca orice om are o poveste care poate fi oricand un subiect de roman!
      Prin povestile astea eu traiesc vieti...
      Si eu te imbratisez cu drag si... tine-te tare!
      Succesul cere jertfa lui caci starneste invidii!
      Cu drag

      Ștergere
  6. Frumoase amintiri....Si uite asa am aflat ca ai ochi albastri :)

    Saptamana frumoasa !!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, dle Diriginte! :) Nu stiu insa cum o sa fac cu pisica din drum :)
      Si cu ochii... Da, am trait in albastru :) Nepotii insa au schimbat culoarea!
      Sa-ti fie bine si sa treceti cu bine toate cate va ies in cale!

      Ștergere

  7. Si eu am avut o profesoara de franceza deosebita, pot spune ca eram indragistit de ea...Avea 24 de ani iar noi eram prima ei generatie , ne-a invatat sa cunoastem strazi ale Parisului incat cand amm ajuns acolo stiam pe unde s-o iau , unde ma aflu...Ne-a invatat cantece franceze, legende, castele....Franta , daca inchideam ochi, o unoasteam ca un ghid turistic astfell ca gazdele mele din Paris m-au indreptat;"Digur esti prima dat in Paris?"...

    Acesti intelectuasli care au suferit doar din cauza schimbarii unui regim mi se pare extrem de trist....
    Nu ar trebuo sa conteze pentru nimeni ce origini aveau , conta ca erau oameni de valoare....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tocmai ce spuneam ca orice intalnire lasa urme...
      POvesti... stiu multe despre oameni minunati, - cu 2 doctorate - care au carat cartofi in Gara ne Nord, dar stiu si oameni simpli care au facut inchisoare ca s-au inchinat sau ca au purtat camasa neagra la meci!

      Ștergere
  8. Nu toţi avem şansa să întâlnim astfel de "personaje", dar, atunci când se întâmplă acestea au puterea de a ne transmite lumina lor de-a lungul întregii vieţi. Săptămână minunată! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Asa este! Eu sunt o norocoasa, stiu asta!
      Multumesc pentru comentariu si iti doresc si eu asemenea: o saptamana buna, plina de speranta in primavara care va veni curand!

      Ștergere