Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 23 ianuarie 2016

PARJOLUL UNEI IUBIRI TARZII (I)



Alina Popa era secretara de ani buni dar, in pofida... "vechimii", ramasese una complet atipica.

Nici ea nu prea intelegea cum de mai rezista in functie, tinand cont de handicapul iesirii ei din tipar.
Nu era deloc buna de secretara in acceptiunea locala, fiind nula in cultivarea si manevrarea relatiilor. Nu tragea sfori si nici nu stia sa dirijeze in locul sefilor, asa ca parea a fi mai mult un factor de comunicare si de gestionare tensiunilor decat orice altceva.

Era vesela, sociabila si adulmeca de la distanta tensiunile, stiind sa creeze diversiunea necesara detensionarii lor.
Si se pare ca asa compensa "lipsurile" unei bune secretare, tocmai cu aceste cateva calitati ce tineau nu atat de profesie cat mai ales de firea ei.

Se obisnuise cu ideea ca seful roman este, prin excelenta, misogin, nepoliticos si adesea grobian, dar invatase sa surmonteze toate aceste... "calitati" cu un anume umor caustic si cu condescendenta.
Se bucura de respectul si aprecierea sefilor, oricat de prost crescuti ar fi fost ei, punand intre ea si ei acele bariere necesare unei colaborari, care ramanea decenta fara sa fie rigida.
Cu toate ca sperase si ea, ca toata lumea, ca vremurile de dupa revolutie sa aduca ceva schimbari, impamantenitele pile si relatii continuau sa-i ocupe timpul de lucru in proportie de 80%!

Si asta chiar detesta!
Zilnic secretariatul ei era plin de persoane fara nici o legatura cu activitatea institutiei, care doreau ... sa li se puna doar "o vorba buna" la te miri cine, pentru cine stie ce interes personal si nimic altceva.
Invariabil, rolul ei se schimba, devenind un fel de agent de legatura intre seful ei si cei ai altor institutii, pe unde aveau oamenii nevoie de pile!

Nu se baga ea in hatisul pilelor si stia sa "uite" daca ceva trebuia sa ramana secret, dar observa, asculta, intelegea, multele necazuri si probleme care-i aduceau pe oameni la locul ei de munca!
Si daca exista un avantaj in toate astea, acela era faptul ca acolo
cunoscuse o multime de povesti de viata, unele doar banuite in dosul cuvintelor, ale nelinistilor, altele chiar marturisite, istorisite, de cei care le-au trait.
...


Dupa doua ciocanituri delicate in sticla usii, intr-una din zile, intra in secretariat o femeie  careia nu-i putea da o varsta.
De inaltime potrivita, cu picioare armonioase cu glezne fine, cu o oarecare distinctie in miscari, chiar asa, imbracata ca de la second hand, nu parea o persoana oarecare ci mai curand una ... debusolata.
Fata-i buhaita, cu pungi rosiatice sub ochi, pe care machiajul, destul de strident, nu reusise sa ascunda mare lucru, ii trada dependenta de tigari si alcool.
Constienta ca lipsa catorva dinti ii sporea aerul penibil, saluta tinand, nu fara o oarecare delicatete, mana la gura.
Degetele ei lungi, cu unghii frumoase si pielea fina a mainilor, erau singura dovada ca nu era nici batrana, nici de proasta conditie, ci doar o femeie ce purta povara grea a unei mari nefericiri.
La incheietura mainii drepte, secretara observa o bratara veche, din argint cu pietre de ametist - piatra despre care isi aminti ca citise undeva ca avea virtuti in trezirea din... betie!
Facu in minte rapid o scurta asociere intre ce-i spunea fata vizitatoarei si piatra in chestiune.
Stanjeneala femeii era mai mult decat evidenta asa ca incerca sa nu o priveasca prea fix dar nici sa o faca sa se simta desconsiderata.

- Luati loc, va rog, si spuneti cu ce va pot fi de folos, ii zise aratandu-i un scaun, ocolindu-i diplomatic privirea.
- Marianne Stoia, se prezenta ea, ramanand in picioare. As dori sa vorbesc cu dl. director. Stie ca vin.

In tonul femeii era o oarecare nota de familiaritate, ca si cand s-ar fi cunoscut, insa nici fata, nici numele ei nu-i spuneau nimic secretarei.
Timbrul vocii ii parea totusi cunoscut si urechea ei, formata in atatia ani de serviciu, ii spunea ca, mai mult ca sigur, vorbisera candva, daca nu fata catre fata, macar la telefon!
Nu reusi insa sa-si aminteasca ...


O invita sa ia loc si intra in biroul sefului sau.

- Ma iertati. O doamna, pe nume Stoia, doreste sa va vorbeasca!
- Spune-i ca nu-s aici! cazu ca un bolovan raspunsul sefului,  care nu cadadixi nici macar sa ridice ochii de pe pagina sportiva a ziarului pe care il citea.
Cum nu putea sa-i spuna femeii asa ceva, secretara ramase nemiscata, in asteptarea unui raspuns decent.
Linistea ce se asternu il facu pe director sa ridice capul in cele din urma, privind-o peste ochelari. Observandu-i descumpanirea, directorul continua cu glas mai potolit:

- Spune-i ce vrei tu numai sa nu mi-o aduci aici!
Stiu de ce-a venit. Vrea serviciu! Nu o angajaza nimeni, nu o sa o angajez eu, ca doar nu sunt "Fortele de munca"! raspunse el cu ton flegmatic.

Secretara isi lua timp pentru o respiratie profunda, apoi continua amical:

- Daca tot sunteti aici, primiti-o. Macar pentru imaginea dumneavoastra! Sunteti un mare cozeur asa ca veti reusi cu siguranta sa faceti cu ea o scurta conversatie formala si apoi... am eu grija sa va "trimit" la vreo sedinta! Nu pot iesi de aici cu un astfel de raspuns! Pare destul de necajita...

Barbatul ridica din umeri, invins de argumentele feminine si cucerit de compliment, iar secretara, cu un zambet triumfator, se indrepta spre usa, grabita s-o invite in birou pe femeia ce astepta in anticamera.

- Imi pare cunoscuta... dar nu stiu de unde s-o iau! indrazni ea sa mai spuna inainte de a parasi incaperea.
- Ah. Nu ai recunoscut-o? Nici nu ma mir, zise el, ranjind dizgratios, in halul in care a ajuns... Este fosta directoare de la CCI! O chema Barbu inainte dar a divortat.

Secretara inlemni.
Isi amintea acum de unde o stia: o cunoscuse in urma cu vreo 4-5

ani.

- Doamne, murmura ea, punandu-si mana la gura.
Ii trecu prin minte ca biata femeie era grav bolnava.
- Ma mir ca nu esti la curent, continua directorul, aproape in soapta. Povestea ei o cunoaste tot orasul!
- E bolnava?
- Alcoolica! raspunse el cu un dispret nedisimulat, desi se putea spune si despre el acelas lucru.
Hai, in fine, pofteste-o dar ai grija sa ma scapi repede de ea !

Secretara o invita pe d.na Stoia in biroul elegant al directorului, zambindu-i complice.
Nu-si revenea insa din uimire. Femeia aceea era doar o umbra a celei pe care o cunoscuse ea!


Timpul trecu repede si, desi stia ca ar trebui sa intre si sa intrerupa intrevederea, iesi din birou, cautandu-si alte urgente, doar spre a amana momentul, gandindu-se ca directorul se va indura de biata femeie si va gasi o solutie si pentru ea...
Intra totusi intr-un tarziu in birou pentru a scurta convorbirea, anuntandu-si seful ca era "asteptat la sedinta, la Primarie"... o minciuna clasica menita sa il scape pe acesta de musafirii nedoriti!
Zambetul trist de pe fata femeii  lasa insa sa se vada ca intelesese mesajul.
Se ridica rapid si, multumind condescendent, iesi din birou, evitand sa le arunce vreo privire.

Alina o cunoscuse intr-adevar pe Marianne Stoia, fosta Barbu, intr-o zi de inceput de vara, cand tot orasul iesise la iarba verde.
In aglomeratia de pe malul raului, unde sfaraiau gratarele si muzici de tot felul se subminau reciproc, o femeie tanara, pe care nu o vazuse niciodata pana atunci, avu amabilitatea de a le propune sa se aseze langa ea si ai ei. Si, pana la apusul soarelui, ajunsesera sa-si faca, printre glume de pic-nic, o multime de confidente.
Marianne ii povestise cu dezimvoltura cum se casatorise ea de tanara cu blandul si bunul ei moldovean, cu ochi albastri si vorbire potolita! El era medic ortoped, "si inca unul bun".
In timp ce ea vorbea tare si-l lauda de zor, ca si cand i-ar fi facut reclama, el isi facea de lucru, usor stanjenit, invartind micii pe gratar si aruncand din cand in cand sotiei sale priviri de barbat indragostit.
Ea era o furtuna, el o mare linistita, dar impreuna faceau un cuplu frumos. Copiii lor - un baiat de vreo 14 ani, ce-i semana leit ei, si o fetita micuta, "venita neprogramat, la batranete", ce-i semana lui - se vanturau printre noi, privindu-si, fascinati, mama care povestea fara ocolisuri lucruri din viata lor de familie!
Marianne istorisi cu umor, cum se trezise ea insarcinata in luna a cincea, fara sa aiba habar, si cat de fericita a fost ea ca mama mai... "coapta"!
Diferenta intre cei doi copii era de 10 ani, dar micuta era foarte bine infipta in locul ei de mezina.
Se simtea ca erau toti fericiti, entuziasti, o familie implinita!
Tatal Mariannei (ungur dupa mama si roman dupa tata) murise cand ea era inca foarte mica, iar mama ei, prezenta si ea la pic-nic, era sasoaica, insa una care vorbea foarte bine romaneste, fara opinteli.
Dupa propriile-i marturisiri, gratie acestei "mosteniri" multi-etnice, Marianne vorbea cu usurinta 4 limbi straine!
Este lesne de inteles ca lucrul acesta, neapreciat pana la revolutie, a propulsat-o, imediat dupa '90, in cercurile de afaceri, desi pana atunci nu fusese decat o contabila oarecare.
Aratoasa, fina, volubila si inteligenta, chiar si asa, in costum de baie, band bere si fumand Kent, avea aerul unei femei remarcabile.
Daca pe vremea cand era contabila, nu iesea din biroul ei decat de vreo doua ori pe zi, odata devenita director economic intr-o firma de comert exterior, sedintele, intalnirile protocolare si mai ales cinele, care se incheiau la ore tarzii, ii cam bulversara viata.
Marturisise atunci, fluturandu-si nonsalant in aer mainile frumoase si hohotind de ras, ca, intre garzile sotului si serile ei prelungite ... casa lor cea frumoasa devenise doar un loc de "intalniri pitoresti
si mai ales... rapide"!
"Noroc cu mama, bona si profesorii meditatori, caci altfel copiii nostri ar fi de izbeliste!" mai spuse ea, facand haz de necaz.
Atunci, dupa o zi in aer liber, plina de confesiuni, se despartira, la lasatul serii, aproape prietene.
Alina nu a mai intalnit-o. A zarit-o doar in treacat prin oras, fara sa o abordeze si, o alta data, la unul din concertele filarmonicii, unde Marianne era insotita de un grup de germani. S-au salutat, au facut prezentari, si-au zambit si... cam atat.


Revederea din secretariat ii strecura Alinei in suflet un penibil sentiment de vinovatie. Nu era deloc multumita de ea! Isi reprosa faptul ca nu o recunoscuse si isi imagina cu disperare cat putea sa fie de trista, biata femeie, din pricina acestei reactii. 

Se intreba daca nu cumva o banuia chiar ca se prefacuse numai ca nu o cunoaste... doar pentru a o umili.

In ziua urmatoare directorul veni la birou destul de indispus. Suferise cu ani in urma un grav accident de circulatie, caruia ii supravietuise in mod miraculos dar ramase  cu grave probleme de oase, multiplele fracturi vindecandu-se cu greu si cu dureri mari.
In anii ce au urmat durerile i-au scuzat cumva dependenta de calmante si alcool.
In zilele innorate, desi nu era un om batran, abia se misca!
Atunci isi lua o doza dubla ... si nivelul de wisky din sticlele din bar cobora vertiginos!

Alina nu indrazni asadar sa mai aduca vorba despre vizita Mariannei Stoia. Ii facu sefului o cafea mare, ii dadu ziarele, transfera documentele urgente subalternilor si il lasa cu durerile lui, scutindu-l de orice alta activitate.
Stia ca, in astfel de zile, un pahar statea pitit dupa un maldar de hartii, care dadeau aspect de activitate doboratoare, iar sticla de whisky, disimulata in biroul somptuos, avea sa se goleasca!
La ora pranzului, rapus de dureri si de alcool, directorul pleca
acasa, lasand indicatii precise sa nu fie deranjat "nici daca suna Presedintele Republicii"!

Dupa plecarea sefului se hotara sa o sune pe Marianne.
- Alo! Buna ziua. Sunt Alina Popa. Te deranjez ca sa ma scuz pentru ziua de ieri! Nu stiu cum, dar abia dupa ce ai plecat am realizat ca ne cunoastem. Imi pare rau.
- Ah! Nu-i nici o problema, raspunse ea, cu o usoara dezamagire in glas. Am observat ca nu stiai de unde sa ma iei.
Da. Am slabit, arat ca dracu' si cam asta mi se intampla... M-am obisnuit...
- Seful nu este aici. E bolnav. Nu poti veni la birou sa bem o cafea si sa vorbim un pic?

Marianne ezita un pic, apoi raspunse:
- N-as veni, ca e lume pe acolo...
- Atunci poate preferi sa ne vedem in oras, ori la mine, acasa. Ce zici?
....

va urma

5 comentarii:

  1. Aştept cu interes şi nerăbdare episodul următor.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cat esti tu de draguta ca dai atentie povestioarelor mele! Merci!
      Cum eu nu prea stiu sa scriu in putine cuvinte... obligat trebuie sa ... rup povestea! :)

      Ștergere
    2. Le dau atenţie pentru că-mi plac! :)

      Ștergere
  2. Si eu !! :)

    Citesc cu placere povestirile tale...ma poti considera fan !

    RăspundețiȘtergere