Faceți căutări pe acest blog

duminică, 24 ianuarie 2016

PARJOLUL UNEI IUBIRI TARZII (II)


Alina gasi cu greu adresa. Blocul indicat de Marianne se gasea tocmai la marginea orasului. Ea propusese sa se vada  aici, in mica ei garsoniera inchiriata.
Imobilul in fata caruia se oprise era unul de confort III, construit cu zeci de ani in urma, pentru nefamilisti.
Usa intrarii, complet decojita de vopsea, si fara geamuri, facu un zgomot ascutit, frecandu-se de pardoseala
nesplalata probabil de ani. Nu era ascensor nici lumina asa ca urca scarile aproape bajbaind. In aer plutea un miros greu de mucegai si prajeala.
Ajunse la etajul 4. Porni pe culoarul lung, in cautarea unui indiciu, si cerceta pe orbecaite usile scorojite ale micilor garsoniere, pentru a o gasi pe aceea cu numarul 72.
Ii ajunsera la ureche cateva acorduri muzicale si, recunoscand "Muzica Apelor", isi spuse ca acolo doar Marianne putea asculta la ora aceea Handel, asa ca se lasa condusa de auz. Astfel ajunse in fata usii pe care era scris cu carioca verde "Ap. 72".

Ciocani de doua ori si Marianne ii deschise, cu un aer usor jenat, avand intr-o mana un pahar de whisky, umplut pe jumatate.
Se salutare si intra. 

Mica garsoniera era plina de un fum gros de tigara. 
Cu toata modestia incaperii, inauntru domnea o neasteptata ordine. 

Ii facu semn sa se aseze pe singurul fotoliu din incapere, asezat  in fata unei masute joase pe care se aflau deja doua cafele aburinde si un pahar inca gol. O intreba din priviri daca doreste sa bea si, inainte de a primi raspunsul, scoase de sub masuta sticla de whisky si turna in el bautura.
Conversatia demara stangaci, cu fraze scurte si adesea neterminate.
Jenate erau amandoua, fiecare din alt motiv.
Dintr-o data, ca si cand decisese brusc sa ia taurul de coarne, Marianne zise, zambind amar:

- Precum vezi, am pierdut totul! Am mizat pe calul cel prost, cum s-ar spune, si am pierdut! si izbucni intr-un ras nervos care o infiora pe invitata.
Alina sorbi o inghititura de cafea pentru a-si gasi o replica, apoi, punand ceasca pe farfurioara, zise:

- Nimeni nu este scutit de lovituri in viata, iar greseli facem toti. 

Stia ca era un cliseu dar altceva nu gasise.
- Te rog, inca o data, sa ma ierti pentru gafa mea de azi... Crede-ma, nu stiu nimic din ceea ce ti s-a intaplat... si nu am venit aici ca sa aflu ceva, ci ca sa ma scuz ca nu te-am recunoscut...

Marianne clatina trist din cap, stinse tigara in scrumiera deja plina
cu mucuri si isi aprinse o alta.

- Cred ca esti singura din oras care nu-mi stie povestea... Viata mea este deja un scandal public! Totul a inceput inaintea alegerilor trecute. Pentru a avea certitudinea ca-mi voi pastra postul, mi s-a sugerat ca ar trebui sa intru in politica. Si... am intrat!

- Eh! Daca ar fi fost dupa "sugestii"... ar fi trebuit ca eu sa trec prin toate partidele - replica Alina, incercand sa-i mai indulceasca tonul grav.

Mariane tacu cateva clipe, parca pentru a-si relua ideea pierduta, apoi continua:

- Cu asta mi s-au mai adaugat la sarcini
le si sedintele de partid. Dar nu s-ar fi daramat lumea din asta daca nu ... 
In fond, pe scurt, mie mi s-a intamplat o mare nenorocire, intelegi? Cea mai mare nenorocire: m-am indragostit... Si nu numai ca m-am indragostit in mod ilicit, ci m-am indragostit de un vis, de o idee, de cineva care exista doar in visele mele de femeie cuprinsa de teama apropierii menopauzei! Asta insa stiu abia acum.

Trase adanc din tigara.

Dupa ce afla numele iubitului, Alina incerca sa puna informatiile ei cap la cap. Pe barbatul in cauza il cunostea. Era membru al partidului aflat la putere la nivel judetean, cu toate sansele sa ajunga deputat, prin redistribuire. Socotit un om cu viitor politic, iubitul in chestiune era un om inca tanar si destul de aratos insa ... din cate stia ea... era insurat!


Marianne continua sa-i povesteasca cum si-a pierdut ea mintile,
abandonandu-se, ca o adolescenta, unei iubiri interzise, venita tarziu si care o surprinsese prin intensitatea ei.
Idila si-o taiau in ascuns, caci amandoi faceau politica si erau casatoriti, dar asta sporea si mai mult dorinta.

- Intr-o zi blestemata mi-a spus: "Nu stii cat imi doresc sa nu ma mai feresc, sa traiesc si eu cum vreau! Dealtfel incep sa obosesc... Ma gandesc sa divortez." Era ultimul lucru pe care m-as fi asteptat sa-l aud. Abia am putut sa ma abtin sa nu sar in sus de bucurie. Si eu obosisem sa ma ascund. Si, in seara aceea, odata ajunsa acasa, mi-am trezit barbatul din somn si i-am spus... ca iubesc un alt barbat!

Isi reaprinse tigara cu un gest automat si continua:

- Din acel moment lucrurile au evoluat cu o incredibila repeziciune spre un dezastru nebanuit de mine. Stiu. Eu am gresit si nimeni altcineva!... Barbatul meu, surprins si profund ranit de marturisirea mea, m-a privit mai intai naucit. M-a intrebat cine este si, cand a aflat a plans, pentru ca, in final, sa ma invite sa plec din casa! In doua ore a devenit alt om, cineva pe care nu-l cunosteam si cu care nu mai reusam sa comunic.

Se opri tulburata. Mai lua o gura de whisky si continua:

- Si eu... mi-am adunat cateva lucruri si am plecat! Nici azi nu stiu cum de am fost capabila sa o fac, fara sa ma gandesc la consecinte!
Stiam ca mama era acolo si ca avea sa aibe grija de copii... in fine... nu mai stiu ce stiam... Sincer, nu cred ca am judecat in vreun fel! Parca eram in transa! Cu toata tensiunea discutiei, in mine era o bucurie pe care am simtit-o doar cand eram in liceu si ma indragostisem de baiatul profesorului de matematica! 

Apoi, in capul meu nu era loc de dubii vis-a- vis de copii, caci credeam ca nimeni nu poate sa-si piarda statutul de mama! Nimeni... in afara de mine, evident!
Si... dupa un dus la hotel si o jumatate de zi de munca, m-am intalnit cu iubitul meu ca sa-i spun ca eram... libera!
"Cum de ti-a trecut prin cap sa faci o asemenea prostie!" mi-a spus el, cu ochii iesiti din orbite de furie. Nu mi-a placut deloc... dar... asta e! Nu m-am simtit niciodata mai singura si mai vulnerabila... Am inghitit in sec si am tacut. Constiinta imi spunea si mie ca am gresit, dar inima... nimic nu mi se parea prea mult pentru a-mi trai iubirea asta care ma napadise la 40 de ani!

Se opri. Plangea.

Alina se simtea tot mai stanjenita si ingrijorata in acelas timp de ritmul in care gazda ei ducea paharul cu alcool la gura in timp ce-si
depana povestea...
Se ridica, luandu-si in mana paharul ce-i fusese pus inainte, si se indrepta spre locul unde banuia ca este mica chicineta a garsonierei.
Varsa alcoolul din el si il umplu cu apa.
Marianne, desi usor surprinsa, il bau cu sete si isi sterse lacrimile cu podul palmei.
Intinse mana dupa paharul in care mai era inca o gura de whisky,
insa Alina o opri cu delicatete.

- Ai mancat ceva astazi? o intreba ca si cand ea ar fi fost gazda.

 Marianne o privi cu subinteles, fara sa articuleze vreun cuvant.

- Cobor eu sa cumpar ceva. Tot ce te rog este sa nu mai bei pana ma intorc. Nu vreau sa ti se faca rau. Ok?

Dadu din cap ca un copil, muscandu-si buzele, iar fata i se lumina pentru o clipa.
Alina reveni in mai putin de jumatate de ora cu o plasa plina cu de-ale gurii. Marianne atipise intre timp, chircita pe mica canapea de buret, care noaptea ii servea cu siguranta drept pat. In scrumiera mai fumega inca o tigara. 

O acoperi cu halatul de baie ce atarna in cuier, varsa scrumiera si deschise larg fereastra. Afara se lasase seara. Orasul isi aprindea luminile. Se gandi ce cruda e lumea... si cum isi vede ea de ale ei...
Arunca o privire in camera. Nu modestul decor o impresiona cat tristetea ce bantuia ca o fantoma incaperea. Inchise fereastra scuturata de un fior.
Prepara o omleta, in care impaturi o bucata de cascaval, taie paine, facu o mica salata, apoi le aseza pe toate pe o tava din plastic aflata pe chiuveta ce servea de scurgator.
Cand aseza toate pe masuta cea mica, Marianne se trezi. Jenata, isi aranja parul cu cochetarie si, privind cu pofta bucatele, isi privi invitata vizibil recunoscatoare. Manca cu placere.

- Vai... multumesc. Iarta-ma. ingana ea. Tu nu mananci?
- Nu, multumesc. raspunse Alina, trecand sub tacere peste faptul ca sotul ei o astepta cu cina!

Alina stranse resturile si spala farfuriile ca la ea acasa. "Serviciu complet", glumi ea. Cand reveni in camera, Marianne era din nou cu paharul in mana si tigara aprinsa! Privi sticla de sub masa si remarca cu usurare ca era pe sfarsite.

- Spune-mi, mama ta cum a reactionat la toata nebunia asta cu plecatul de acasa?
- Mama? A plans, mi-a facut un milion de reprosuri si a ramas acolo sa aiba grija de copii. Ce putea sa faca? Si-a vandut casa cand am inceput sa o construim pe a noastra...  asa ca nu avea unde merge. Eu am vrut sa ma intorc in seara urmatoare dar... toate incuietorile casei erau deja schimbate! Si mama s-a temut sa nu agraveze lucrurile.

Inversunarea barbatului meu a fost prima mare surpriza. Blandul meu moldovean... devenise o fiara. A doua surpriza insa, la fel de neasteptata, a fost reactia iubitului meu la marturisirea mea!

Marianne scurse sticla de wisky, aprinzandu-si apoi o noua tigara. 

- Baiatul meu... adolescent aflat la prima iubire, a primit cu vizibil dezgust povestea mea - caci sotul meu a avut grija sa-i dea toate detaliile... Nici nu ma putea privi... Am inteles. Betty, mai mica, nu a priceput ea prea multe, decat ca "mama a pleacat de acasa"!
Luni de zile insa a plans noaptea, in somn!  
Greu de trecut peste astfel de momente insa... m-am agatat si eu de iubirea mea ca sa rezist... dar iubirea... devenise cam subreda!
Eu mi-am inchiriat un apartament; pleca si el de acasa si si se instala la hotel. Continuam sa ne vedem, rar si in mare secret. Amandoi aveam motive sa fim discreti: el isi proteja imaginea de "om politic cu viitor", eu pe aceea de mama ce spera sa castige, in urma divortului, macar custodia copiilor.
Stratagema nu a folosit la nimic pentru mine. Tot ce am reusit sa fac a fost ca in timpul procesului sa nu fie dezvaluit numele iubitului. Procesul meu de divort a fost in final un scandal monstru, in urma caruia am pierdut si casa si custodia copiilor! "Mama imorala"!
Doar faptul ca in scurt timp iubitul meu a intentat si el actiunea de divort mi-a mai linistit cumva sufletul!

Divorturile s-au terminat cam in acelas timp... Sacrificasem totul pentru iubire si nimic nu mai conta... nici faptul ca ne vedeam tot mai rar.

Se opri din povestit, obosita si evident ametita de alcool.
Alina ii propuse o noua cafea pe care o facu ea. Baura amandoua cafelele, ca doua vechi prietene, glumind pe seama cestilor desperecheate si ciobite.
Alina isi privi ceasul dand semn de plecare. Marianne insa o opri.

- Pleci tocmai acum cand, am ajuns la punctul culminant? Nu vrei sa afli de ce am ajuns in halul asta?

Tonul ei devenea agresiv si articula cu greu cuvintele... Era de-a dreptul beata dar faptul ca sticla de whisky era goala ii dadea curajul Alinei sa plece fara grija ca i se putea intampla ceva.

- Putem sa ne vedem si maine. E deja tarziu... argumenta Alina, incercand sa scape. Iti fac eu patul, te culci si maine ne revedem. E bine asa?

- Nu. Sa nu crezi ca daca am baut nu stiu ce spun. Niciodata nu am vorbit cu glas tare despre cele intamplate... Vreau sa stai sa golesc tot sacul... Ca la psiholog...

Glasul ei devenea din ce in ce mai mult un tipat si cu mainile o strangea  ca o menghina pe vizitatoarea ei.

- Bine, raspunse Alina, dar ce zici daca am bea un ceai?

Si se duse in chicineta sa prepare ceaiul, nadajduind ca Marianne sa atipeasca intre timp.
Insa nu se intampla deloc asa. Hotarata sa-si spuna povestea, Marianne astepta ceaiul, fumand tigara dupa tigara si mastecand fumul in mod bizar.
Alina nu gasi nici un plic de ceai in micul dulapior din chicineta iar ea nu cumparase decat cafea, insa improviza, caramelizand o lingurita de zahar pe care o stinse cu apa fiarta.
Baura in liniste.

Pe chipul Mariannei era un soi de concentrare, ca si cum incerca sa se adune, sa se trezeasca. Atunci Alinei ii veni in gand bratara de ametist.

- Cand ai venit la birou aveai o bratara la mana. Unde este?
- In geanta mea. Are un defect inchizatoarea si ma tem sa n-o pierd. O am de la bunica. De ce intrebi?
- Pune-o la mana. O sa te simti imediat mai bine! Ametistul iti da... energie, ii spuse ea fara sa aminteasca si faptul ca era un bun remediu impotriva betiei!


Marianne ii urma sfatul si isi puse bratara apoi continua sa-si soarba ceaiul de zahar ars.

- Asa, acum am sa-ti spun finalul neasteptat al povestii mele. zise ea incercand sa-si caute cuvintele si sa articuleze corect.

Isi aprinse o noua tigara. Era penultima din pachet.

- Intr-o zi, in timp ce imi uscam parul, oglinda din baia apartamentului in care locuiam plezni din senin. Niciodata nu am fost superstitioasa si nu am crezut in prostii din astea... Mi-am zis si atunci ca asta va fi un nou motiv de a persifla superstitiile...
Numai ca, la sfarsit de saptamana, mama mea a facut un atac cerebral si... a murit! Nu stiam pentru ce sa plang mai intai: pentru ca nu mai aveam mama sau pentru ca pierdusem persoana care ma ajuta sa-mi vad copiii, care ma asigura... ca cineva ii vegheaza si ii ingrijeste ca si mine!

Marianne parea ca se trezise de-a binelea. Fata ei, uda de lacrimi, avea o expresie aproape angelica, fara urma de ranchiuna, fara ura, numai durere, o durere care o innobila.
Alina plangea si ea. Scoase din geanta un pachet de batiste si ii intinse si Mariannei una.

- La nici 6 saptamani de la moartea mamei, dupa o sedinta avuta la sediul de partid in vederea alegerilor locale, il aud pe omul care se ocupa de sediu ca strange bani pentru un cadou. Nu am inteles bine asa ca am intrebat: "Cu ce ocazie si pentru cine este cadoul?"
Raspunsul mi-a cazut ca un bolovan in moalele capului. Atunci am aflat ca"iubitul meu" urma sa se casatoreasca... cu o actrita!

Alina o cunostea pe actuala lui sotie si, chiar daca era actrita, nu era deloc o "aparitie", dupa cum nu avea nici aliura unei "spargatoare de cuplu". Ce se intamplase, cum de ajunsese omul acela sa treaca de la o relatie la alta si mai ales de ce o facuse in acel mod las, fara sa se explice, ramaneau intrebari fara raspuns...

- Ce fata oi fi facut ... cand am aflat, nu stiu. Imi amintesc insa ca, inainte sa lesin, toti ochii erau atintiti asupra mea. Mi-am revenit.
Mi-am cumparat cinci sticle de vodka, am venit acasa si am baut sperand sa mor. Am bolit dar n-am murit. Am tot incercat... pana ce am devenit dependenta de alcool! Poate ca mai am inca de platit. Intre timp insa, dupa castigarea alegerilor locale, am fost si...

"schimbata" din functie!
Restul il stii si tu: nu am servici, bat la usi care refuza sa mi se deschida... sau imi sunt chiar trantite in nas. As putea sa deschid un proces pentru banii pusi de mama la construirea casei, dar nu am cu ce. Copiii imi platesc darile din banutii lor, am vandut tot ce am avut, traiesc practic din ... mila unor matusi...
In timpul asta, fostul meu iubit s-a casatorit, ba chiar a devenit tata, fostul meu sot s-a recasatorit si el, iar eu sunt cea care inca se mistuie... desi iubirea asta tarzie mi-a parjolit deja viata de n-a mai ramas nimic din ea, in afara cenusii sufletului meu!


Alina o privea uimita, sedusa de felul ei de a-si sintetiza existenta in cuvinte... Parea ca bratara isi facuse datoria - betia ii trecuse cu desavarsire - si acea spovedanie in afara normelor ii readusese pe chip stralucirea de odinioara.
Epuizata, femeia isi prinse capul intre maini si intra intr-o tacere absoluta.
Alina nu indrazni nici sa respire de teama de a nu tulbura meditatia profunda in care cazu femeia din fata ei.
Intr-un tarziu, Mariane intinse mana dupa pachetul de tigari; privi lung cea din urma tigara, o duse la gura dar, inainte ca ea sa-i atinga buzele, se opri si, cu un aer absent, o strivi intre degete. Se indrepta spre cuier si scoase din dulapul dedicat pantofilor o sticla neinceputa de vodka. O desfacu tacticos, apoi o varsa cu satisfactie in chiuveta chicinetei.
Alina o privea inmarmurita. Nu se gandise ca mai putea fi alcool in casa.


- Cred ca nu ai venit degeaba aici, azi - i se adresa Marianne. Vrei sa ma ajuti cu adevarat? "Serviciu complet" cum spui tu!
- Desigur, raspunse ea oarecum incurcata, nestiind la ce sa se astepte.
- Cauta-mi un loc, intr-un spital specializat! In seara asta vreau sa cred ca am baut si am fumat pentru ultima oara in viata! Am sa-ti multumesc pana dincolo de lume.
Caci simt ca am sa reusesc!
...


Aceasta poveste este o fictiune. Orice asemanare cu persoane ori fapte reale este pur intamplatoare

8 comentarii:

  1. Eh, s-ar părea că dragostea dăunează grav raţiunii, mai ales de la o vârstă încolo. :))

    Iar tu eşti o adevărată carte cu poveşti, Cita! :) O carte groasă!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Vero! Nu stiu eu cat de bine mi-a reusit aceasta poveste ca stil... Am avut niste zile grele... poate din pricina vremii, poate o fi altceva... In fine, sper ca esenta dramei acestei femei, ca si forta ei de a iesi din abis au fost intelese!

      Ștergere
  2. Super povestirea ta!! Mi-a placut foarte mult....

    Sper ca esti bine si sanatoasa..

    Zile frumoase iti doresc!


    PS. Astept si alte povesti interesnte :) stiu ca mai ai !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :) Multumesc! Viata toata este ... o poveste! Trebuie doar sa o observi!
      O saptamana frumoasa!

      Ștergere
  3. Multumesc pentru alta poveste de viata reala. Chiar daca credeti ca va lungiti cu povestea, mie exact acest lucru imi place, imi plac detaliile legate de infatisarea persoanelor, a locurilor, a incaperilor, incat vizualizez totul cu ochii mintii.
    Daca nu va este prea greu...mai povestiti-ne.
    Multa sanatate si putere va doresc!

    Pe curand,
    Mirela, Cluj Napoca

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, draguta mea, pentru comentariu si aprecieri. Scuza-ma, insa abia azi am vazut comentariul! Sa stii ca am in cap multe povesti dar sunt ocupata si nu reusesc sa le finalizez. Asteptam sa plece copiii in vacanta insa si-au schimbat programul! dar... toate la vremea lor!

      Ștergere
  4. Hmm, lucruri, oameni, povesti, destine amestecate, inlănțuite, ca, intr-un final, sa realizam ca suntem singurii care putem sa ne facem rau și in acelasi timp sa ne vindecam. E greu sa gasesti acea mână intinsa printre prieteni, mai ales daca nu mai corespunzi din punct de vedere al normelor de trai, pe care oamenii le gasesc a fi acceptabile. Suntem ipocriti, toti purtam cu noi neimpliniri, dar cand unele din jur stralucesc atat de tare a neputinta, le ascundem pe ale noastre ca si cand n-avem, nu stim. Mulțumesc, Cita, pentru inca o bucata de lume. AVEAM NEVOIE DE EA AZI. Sunt oarecum...posacă, urat cuvant, adevărata stare...

    Te imbratisez cu tot dragul și multumesc pentru toate semnele pe care mi le-ai lasat de o vreme. Am citit și raspunsul tau la cea cu „Conu Spirache”, mi-am tot zis sa-ți mai zic ceva in completare, dar parca mi se opresc cuvintele acolo, iar mie cuvintele nu prea mi se opresc..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu sunt cea care trebuie sa multumeasca! Intalnirile dintre oameni isi au rostul lor!
      Sa-ti fie BINE!

      Ștergere