Faceți căutări pe acest blog

marți, 1 decembrie 2015

SERTARUL BUNICII

Scrinul din camera bunicii era un obiect sacru, de neatins, si poate de aceea si cel mai tentant pentru mine si sora mea!
Mobila aceea masiva, cu intarsii si manere de sidef,  care se deschidea cu dificultate, scartaind din toate incheieturile, avea trei sertare. Si cel din mijloc era singurul incuiat!
In mod inevitabil curiozitatea noastra era cu atat mai mare cu cat accesul ne era interzis si, cum "cine cauta gaseste", am  gasit si noi, intr-o buna zi, ascunsa intre prosoapele pentru musafiri, cheia ce avea sa ne dezvaluie misterul sertarului bunicii!

Parca si acum simt emotia, starnita de curiozitate dar si teama de a nu fi prinse comitand un sacrilegiu! Stiam ca faceam un lucru interzis si vinovatia imi accelera bataile inimii atat de tare incat puteam sa-mi vad bluza saltandu-mi ca si cum as fi avut ascuns in san  un porumbel!
Amandoua am fost insa surprinse sa gasim acolo ... doar doua elegante cutii de palarii, una mai mare si cealalta mai mica, cu chiutori si manere din piele maron si chiar o mica inchizatoare.

Cu mainile tremurande am ridicat capacul cutiei celei mari. Nu era inchisa. Intre cutele captuselii din matase de culoare creme, usor fronsata si delicat finisata cu o bentita din saten, se aflau haine, toate de culoare neagra, deasupra carora era un bilet.
Inainte de a "explora" continutul, m-am grabit sa citesc biletul.
Pe o bucata de hartie, ingalbenita de vreme, cu caligrafia inconfundabila a bunicii era scris:
"Haine pentru inmormantarea mea".
Asa de tare ne-am speriat amandoua incat am renuntat imediat sa ne continuam "cercetarea" asa ca am pus la loc capacul cutiei si am inchis imediat sertarul, avand grija sa punem cheia in locul in care am gasit-o!

A doua zi, cum emotia ne trecuse, ne-am facut curaj si am decis sa vedem neaparat ce haine alesese bunica pentru ziua inmormantarii sale! Aveam incredere in gustul ei desavarsit si eram curioase sa stim ce anume isi cumparase ea pentru "ultimul drum"!
Am cautat cheia la locul stiut dar... ia cheia de unde nu-i!
Sora mea era convinsa ca, in graba, o pusesem aiurea si de aceea n-o mai gaseam. Eu insa stiam ca fusesem descoperite!
Bunica avea un fler deosebit! 
Eram mai mult decat sigura ca auzise scartaitul scrinului si banuise ea ceva! Prevazatoare, schimbase cu siguranta locul cheii!

La vremea aceea tocmai invatasem sa-mi confectionez singura 
imbracaminte.
Bunica imi dadea haine vechi de-ale ei,  pe care eu le descoseam cu atentie, le calcam si apoi imi croiam pentru mine haine "noi".
Intr-o zi, in cautare de "materiale" pentru o fusta, din buzunarul unui vechi pardesiu dat de bunica spre a fi "sacrificat", cazu cheia sertarului de care aproape uitasem. Cred ca bunica uitase si ea ca o ascunsese acolo.

Desigur nu am rezistat tentatiei de a cauta din nou in cutiile de palarii din sertarul ferecat!
De data asta am fost mai precauta si mi-am luat toate masurile sa nu fiu descoperita!
Am descuiat si am tras sertarul cu mare grija, apoi am ridicat usurel
capacul cutiei celei mari: biletul era deasupra, de data asta, nepliat si cu scrisul la vedere! Sub cuvintele scrise odinioara, era o... completare, facuta cu cerneala rosie:
"Nimeni nu are voie sa puna mana!"

Avusesem asadar dreptate: bunica stia ca am umblat in sertar si, in mod evident, mesajul ne era adresat!
Cu tot avertismentul am continuat "explorarea".
Calcate si pliate desavarsit, hainele cernite, toate noi, erau asezate
in ordinea in care urmau sa fie imbracate:  chiloti, sutien, ciorapi - si ce ciorapi! din matase adevarata cu mansete elegante si jartiere imbracate in dantela facuta de mana! - un furou de saten brodat, o fusta; bluza, tot din saten natural, avea gulerul si mansetele decorate cu o rujă ingusta din dantela facuta cu acul, a la francaise; era si o vesta, un fel de taior la un rand  cu aspect de redingota si o linie desavarsita.
In cealalta cutie era o mica si eleganta toca, in care era infipt un ac de palarie cu perla si, intr-un saculet de panza, o pereche de pantofi noi, din piele fina ca manusa, cu toc mic si delicat, umpluti cu hartie fina, pentru a le pastra forma.

M-am chinuit sa reasez lucrurile la loc si, inchizand sertarul, mi-a scapat un oftat. Descoperirea acelor lucruri ma intristase un pic. Stiam ca in acele cutii frumoase, era ultima ei dorinta, pliata cu perfectiune, un fel de testament nescris. 
Atinsesem de fapt partea materiala a unei povesti triste care incepuse cu multi ani inainte sa ne nastem noi, atunci cand bunica si-a ingropat intaiul nascut, mort de tifos, in timpul razboiului, la numai 18 ani!
Auzisem, nu stiu cum si nici de la cine, ca atunci, coplesita de durere, a pregatit  haine de inmormantare nu numai pentru el ci si pentru ea, convinsa ca era cu neputinta sa supraietuiasca acelei dureri!
Dar... se inselase: a supravietuit sarmana, caci nu stie omul cate poate indura!
Nu a uitat insa de el nici o zi din viata ei!  Daca, din intamplare, luandu-se cu  ale vietii, in vreo zi, pentru putin timp, isi abatea gandul de la fiul ei... se rascumpara punandu-se la treaba.
Atunci facea orez cu lapte si framanta gogosi pe care apoi le impartea in vecini!

Si asa a trait, biata de ea, pana ce, dupa multi ani, Domnul s-a indurat si a luat-o la El!
De plans.... a plans atat de mult, pana ce lacrimile i-au secat!

Dupa demolarea caselor noastre, din timpul lui Ceausescu, si mutari repetate, am pierdut urma scrinului, ca si a multor altor lucruri incarcate de povesti ramase doar in memoria mea!

Nu stiu insa prin ce minune, una dintre cutiile de palarii a ramas la mine, parand un minunat obiect de decor retro... dar fiind legatura mea cu trecutul!
Pana in ziua in care, una din iubitele fiului meu, intr-un exces de zel... neo-renovator, pe cand eu lipseam din tara, a aruncat-o la gunoi, considerand-o "prea mare, inutila si... demodata"!
Si... pentru lovitura pe care mi-a dat-o, spre rusinea si neputinta mea, ii port pica inca si astazi!


Despre alte sertare de... bunici, mai puteti citi... aici!

 

12 comentarii:

  1. Mi-ai adus aminte... Şi bunica mea (mamaia, nu maia) şi-a îngropat primul născut, mort în primul război mondial, la vârsta de, cred, vreo 20 de ani. De fapt, nici măcar nu l-a îngropat. S-a stins fără să ştie unde e îngropat băiatul ei cel mare. Mormântul lui a fost descoperit târziu, din întâmplare, de un coleg al tatălui meu (cel mai mic dintre cei şapte copii ai bunicii) într-un cimitir al eroilor în dreptul căruia i s-a stricat maşina. Era unul dintre puţinii cu nume pe cruce, iar numele de familie cred că e unicat în ţara asta - l-a schimbat bunicul, aşa cum a vrut bunica, ca să nu-i cheme Curcă pe toţi băieţii ei. Dar n-a schimbat şi numele ei, habar n-am de ce. Ea a rămas Elena Curcă până când a murit, la 97 de ani. Iar eu m-am bucurat grozav când m-am măritat şi am scăpat de numele ăla. Aproape toată lumea mi-l greşea, trebuia să casc bine ochii să fie scris corect în toate hârţoagele oficiale. Şi tot cu Curcă începea, aşa că am avut la şcoală şi colegi care m-au luat în râs din cauza lui.
    Şi, apropo de lucruri pierdute, exista şi o poezie (foarte frumoasă, din câte îmi amintesc, vag) în care îşi jelea mamaia băiatul. Nu era într-un sertar, ci într-o cutie cu poze vechi. Dar, după ce s-au dus ai mei, n-am mai găsit nici poezia, nici o mare parte dintre poze.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Draga mea, nu stii ce bucurie mi-a produs comentariul asta, al tau!
      Mai intai ca ai intins o minunata punte de cuvinte intre noi care sa ne adune cumva la gura sobei, spre a depana amintiri.
      Apoi povestea aflarii mormantului... este pe sufletul meu caci eu am convingerea ca nu exista "din intamplare"! Chestia cu... " i s-a stricat masina in fata cimitirului"... este, dupa mine, un mesaj de dincolo! Dar...
      Si, ca sa fie completa bucuria, mi-ai adus aminte de o matusa de-a mea care a avut grija sa arda toate amintirile strict personale, actele, fotografiile, tot ce, dupa parerea ei, nu era cazul sa incarce sertarele noastre! (poate de aceea nu ai gasit poezia si pozele!)
      Cu numele... n-ai ce face, asta e! Dar, uite ca a folosit pana la urma la ceva!
      Ce mi-ai scris aici poate fi o minunata poveste!
      Multumesc mult pt comentariu!
      O imbratisare de la mine! :)

      Ștergere
  2. mi se pare curios faptul că toate scrinurile copilăriei au câte un sertar din mijloc, încuiat. aidoma ție și eu m-am lovit de poarta închisă însă, recunosc, m-am oprit acolo, sfios.
    cumva, acum că te-am citit, mă gândesc la faptul că am învățat să am și eu locuri unde păstrez taine și mi-ar fi greu să le las vederii altora (unul dintre ele este sertarul cu caietele scrise de mine).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Draguta mea!
      Cred ca sertarul din mijloc are o lgica in a fi cel care ascunde ceva! Primul este cel mai comod a fi utilizat in mod curent!
      Cel de jos este cel mai tentant pentru cei care cauta, asa ca... pentru a tine departe de ochii curiosilor mici secrete... logic este sa folosesti sertarul din mijloc! :)
      Curiozotatea a omorat pisica, este o vorba, si eu din pricina curiozitatii am cam fost pedepsita! Cu vremea am invatat sa ma retin dar in adolescenta eram o catastrofa!
      Cum sa tii tu ascunse caietele tale? Minunatele tale poezii, inegalabilele istorii despre parfumuri... Sau te temi de plagiat? :)
      Multumesc de vizita si... nu am uitat de mesaj!

      Ștergere
    2. cred că m-am prins cum este cu comentariile de nu apar la tine, încercasem ieri să-ți răspund... la un moment dat nu apare bifa de confirmare că nu-s robot.
      și ziceam așa: în lumea reală scrisul meu stă ascuns pentru că nu-l spun nimănui. pe blog este la el acasă și atât. în real sunt altele, destule. scrisul este un dat și îl tratez cu smerenie și recunoștință. (de-aceea și refuz să public). pentru că ce e dat se dă mai departe, iar blogul asta face.

      Ștergere
    3. Sunt sigura ca exista undeva cineva care te va convinge sa publici! Si vremea este stabilita asa ca... asteptam! Pana una alta... ne bucuram noi, astia cu bloggingul ca hoby! :)

      Ștergere
  3. Mi-ar plăcea să scrii tu povestea, Cita, îmbrăcând scheletul ăsta, dacă o să ai chef.
    Eu mi--am propus să-mi scriu povestea familiei, dar, dac-o s-o fac vreodată, s-ar putea să iasă SF! :))
    Dar nu, nu cred că ai mei au ars sau au distrus ceva - nu era stilul lor. Poezia s-ar putea să fi ajuns pe la vreun alt frate de-al tatei - dar şi fraţii şi sora lui sau dus, cu toţii, şi cine ştie ce-or fi făcut verii şi verişoarele mele cu ce-a rămas. Nu m-am gândit să-i iau la întrebări. :)
    Iar pozele s-ar putea să fi ajuns la surorile mamei, care nici ele nu mai sunt, şi n-au avut copii, în cazul ăsta nici n-am pe cine lua la întrebări. Şi-mi pare rău că a dispărut şi poza bunicii (cealaltă bunică, maia) mireasă - dar fără mire. Îl tăiase ea din fotografie. Fiindcă, după ce-a născut-o pe sora mai mare a mamei, a luat-o, s-a întors la părinţi şi le-a spus că, dacă n-o primesc, se aruncă în fântână cu copil cu tot. Pentru că ea iubea pe altcineva, adică pe bunicul meu, care era popă călugăr şi care în final s-a lăsat cu de la sine putere de călugărie, ca să se însoare cu ea.
    Însă, după ce au terminat fetele lor liceul, a avut mustrări de conştiinţă, s-a întors la "metania" lui. Nu l-am cunoscut, a murit înainte de a mă naşte eu, dar acum vreo câteva luni mi-a venit ideea să-i caut numele cu google şi am avut surpriza să aflu că, pentru tot ce-a făcut după întoarcerea la mănăstire, e considerat aproape un soi de sfânt. (Despre asta am scris pe blog, pe veronicisme.)
    Însă ţin minte că bunica îl drăcuia de zor fiindcă nu rămăsese cu pensie de urmaş după moartea lui. Şi cred că nu i-a fost deloc uşor când a lăsat-o, în prag de război, cu trei fete încă fără niciun rost. Până când şi-a găsit cea mai mare serviciu, bunica împletea noaptea şosete de lână din vreo două cuverturi pe care i le deşirase, ca să i le vândă apoi o precupeaţă cu care se împrietenise.
    Şi asta e o altă poveste... :)

    RăspundețiȘtergere
  4. waw! C material de visare mi-ai dat! De visare si poate nu numai! :)
    In ce priveste sfintenia calugarului... fara sa ai de ce plange nu te poti bucura de nimic!
    Vero, ai stramosi de poveste! Nu oricine se poate lauda cu asta si...
    Multumesc pentru incredere!
    O stransa imbratisare!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Te îmbrăţişez şi eu!

      Ei, şi nu ţi-am spus chiar toată povestea.
      Familia bunicului locuia pe lângă Sibiu, în comuna Sadu, unde eu n-am ajuns niciodată. Şi au fugit toţi din Ardeal, trecând clandestin graniţa, ca să nu fie bunicul şi fratele lui luaţi în armată de unguri.
      Prima a plecat cea mai mare dintre surorile lui, la o mănăstire - s-a călugărit. Şi pe urmă tot pe la mănăstiri i-a aciuiat pe toţi ceilailţi. Dar n-a rămas călugăriţă, a plecat/fugit şi s-a măritat.
      Nici fratele bunicului n-a făcut mulţi purici la călugărie (la scârbit ucenicia pe lângă un călugăr beţiv, care-şi punea potcapul pe masă şi-l ocăra: "Iar te-ai îmbătat ca un porc, Pafnutie!"). A plecat şi el şi s-a făcut profesor de desen.
      La mănăstire a rămas toată viaţa, fără nicio întrerupere, doar sora lor mai mică, care a ajuns acolo, cu maică-sa, la şapte ani. (E singura pe care-am cunoscut-o şi eu. Făcea o colivă foarte bună.Şi şerbet de trandafiri. Şi, când venea pe la noi, bârfea cu bunica - cumnata ei - toată suflarea din mănăstirea ŢIgăneşti.)
      Însă pe Internet se vorbeşte despre familia "binecuvântată" a bunicului, călugărită în totalitate, fără să se spună că n-au rămas toţi la călugărie. Şi "rătăcirea" bunicului (căsătoria şi cele trei fete) e amintită, în treacăt, într-un singur loc (http://manastireaalba.ro/istoric/).
      Uneori mă gândesc că poate şi Dumnezeu a vrut să-i şteargă urmele rătăcirii. Sunt singura lui nepoată şi n-am copii. Neamul lui se va stinge odată cu mine. Surorile mamei nu s-au măritat, dar au avut poveştile lor de dragoste - interesante.

      În plus, între mama şi bunicul (tatăl ei) a existat un soi de legătură telepatică. De exemplu, el a murit subit, fără să fi fost bolnav (am citit acum, pe internet, că s-a-ntâmplat în biserică, în timp ce cânta "Lumină lină").
      Slujba de înmormântare s-a ţinut în Catedrala din Alba Iulia, pe care mama a văzut-o atunci prima oară şi totuşi a recunoscut-o: îi apăruse într-un vis, cu vreo săptămână înainte.

      Cred că aş avea ce să scriu într-un roman stufos, dar mă-ndoiesc că aş fi în stare să descriu locuri pe care nu le-am văzut (şi nici nu mai am cum să le văd aşa cum arătau atunci), să redau atmosfera epocii...
      Să mut totul într-o poveste SF mi-ar fi mult mai uşor - şi mă gândesc din ce în ce mai serios să încerc. :)

      Ștergere
    2. Esti o comoara cu asa povesti!
      Cand vrei te rog sa-mi scrii pe email: cita52topa@gmail.com
      Asa te pot contacta si eu si... poate imi spui mai multe! E foarte interesant si eu am imaginatia necesara sa simt timpul trecut si povestile altora... In fine, fiecare cu ce i-a dat Dumnezeu! :) Tu ai SF.ul! :) Nu trebuie sa te mire sfintenia bunicului tau si nici sa te contrarieze! Credinta si cainta schimba omul la 180 de grade, dar asta stii si tu!
      Si cum sa nu ajungi tu la Sadu? Pai esti 50% ardeleanca asa ca... ia fa tu o excursie ! :)
      te imbratisez si astept sa-mi scrii!
      cu drag!

      Ștergere
  5. Ce pacat ca nu toata lumea apreciaza lucrurile vintage...

    Sertarele vor avea mereu secretele lor iar noi ne vom aminti mereu de intamplarile din copilaria noastra....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dragul meu, stii vorba aia... de gustibus...
      Si apropos de copilarie... de acolo vin toate, si capacitatea de a iubi si aceea de a ura! Depinde in ce admosfera te-ai jucat si ai visat!

      Ștergere