Faceți căutări pe acest blog

marți, 8 decembrie 2015

REPOVESTIND LA GURA SOBEI

Eugenia aprinse lampa pe bajbaite si privi cadranul desteptatorului.
Era  ora 4 si 5 minute! 
Isi simtea gura coclita. Nu dormise mai deloc. Indoiala si o presimtire ciudata, ii pusesera un ghem in stomac. In scurtul timp cat atipise, visase ceva; uitase visul dar ii ramasese o stare stranie, ca si cand ceva rau urma sa se intample.

Nu inceta sa-si reproseze ca cedase insistentelor celorlalti. Ce-i mai trebuia ei barbat? Nici nu indraznise sa-i spuna despre asta mamei ei, prea batrana sa mai inteleaga astfel de lucruri!  
Cu siguranta, daca tatal ei ar mai fi trait, nu ar fi facut ea o asa prostie... Dar...

Isi stranse asternutul, incercand sa faca cat mai putin zgomot. Copiii dormeau, in camera de alaturi.
Isi trase halatul uzat de molton peste camasa de noapte din finet gros. In incaperea in care dormea ea, care servea si de antreu si de bucatarie, era frig iar soba cu plita se racise de multa vreme. Cum nu voia sa consume putinele lemne, cumparate pe cartela, aprinse mica lampa de gatit si puse un ibric cu apa pe flacara anemica. Mirosul de gaz lampant o trezi de-a binelea.
Afara era intuneric bezna si sufla un vant aspru, care trecea chiar si prin cercevelele lipite cu fasii de hartie de ziar.
Se ghemui langa lampa, cautand sa se incalzeasca si ea odata cu apa din ibric.
Privi chioras rochia verde inchis, ce atarna de usa dulapului in care isi tinea putina vesela. Si-o facuse dintr-un loden vechi al cumnatului ei. Cu ea urma sa se imbrace pentru... eveniment!
Mariuca ii facuse si o mica pariura, cu o voaleta scurta, recuperata de la o palarie veche.
I se paru asa de ridicol totul incat se ridica, stranse lucrurile si le baga in dulapul de langa usa, ce tinea loc de cuier.
Macar sa bea linistita un ceai!
Lua o mana de flori de tei uscate, le puse in cana rosie, fara toarta, si turna apa fiebinte peste ele.

Cazu pe ganduri. Oare cand trecusera anii ei? Nici nu simtise si era déjà carunta!
Se nascuse in primul an al secolului XX.
Primul razboi ii luase doi frati, al doilea alt frate si barbatul, dat disparut, déjà de ani buni!

Venise la Bucuresti cu Mariuca, sora cea mare, si se maritara odata - Mariuca cu un baiat din Bucuresti, ea cu Niculae al ei, baiatul tarcovnicului din sat, care venise dupa ea hotarat sa o ia de nevasta! Si a luat-o!
Dupa nunta, ea si Niculae se instalara cu chirie undva pe langa Parcul Carol, 
pe strada  Olimpului, in doua camarute la demisol, si au ramas in Bucuresti. 
Unul dupa altul, aparura cei trei copii - doua fete si un baiat!
Pana sa-i vada rasariti, veni razboiul si Niculae fu concentrat.


Cand barbatul ei a fost dat disparut, la scurt timp dupa ce plecase pe front, viata avea sa i se intoarca pe dos! De atunci necazurile i s-au insirat ca margelele pe ata. 
Razboiul se terminase deja... dar Niculae al ei...  tot disparut era!
Fara corp... nu exista mort, fara mort nu exista pensie - nici pt ea nici pt copii... Si saracia le flutura prin casa.


Pana atunci Eugenia nici nu ridicase ochii la vreun barbat!
Cu toate ca incepuse sa inteleaga si ea ca "disparut" poate fi egal cu "mort", ii era greu sa se imagineze alaturi de alt barbat. Ii era frica ca un strain nu ar fi fost acceptat de copiii ei si apoi era chiar neincrezatoare ca un alt om, in afara tatalui lor, i-ar fi putut iubi...
Ceva ii spunea ei ca lucrurile nu erau tocmai clare...

Greutatile devenisera insa asa de mari incat ideea de a se lasa "ajutata"... a sfarsit prin a-i cuceri si ei mintea. 

Tricota si 12 ore pe zi, in atelierul unei evreice, dar mare lucru nu prea castiga, asa ca, acasa, noaptea, mai facea ceva croitorie, caznindu-se sa coasa la lumina lampii cu gaz, printre oalele, in care incerca sa incropeasca o ciorba lunga, 
cazanul cu rufe de spalat si grijile pentru copiii ei, care crescusera si carora aveau nevoie nu numai de mancare, haine si incaltari... ci si de autoritatea unui tata!


Norocul ei era Mariuca, care, desi nu era nici ea instarita, o ajuta cat putea. C
um barbatul ei nu plecase pe front si era un om generos, ii primea pe toti in casa lor.
Mariuca avea 6 copii dar, pe langa ai ei, macar o data pe zi, mancau la ei atat copiii Eugeniei cat si cei trei copii ai Luxitei, cealalta sora a lor, si ea vaduva de razboi! 
Si 12 copii de hranit in vremea saraciei... era grija nu gluma!

Gura Eugeniei se stranse, strajuita de cute, si pe frunte ii aparura trei brazde adanci.
Si acum, dupa ce se chinuise atat, la ce ii mai trebuia o grija in plus? Isi puse mainile in jurul canii si caldura ei o destinse, atat cat sa-i scape un suspin.

Cum toata lumea o batea la cap, se hotara sa accepte sa traiasca cu Ghioghita Lupas, un fost coleg de la Monetarie, caruia ii murise nevasta dintr-o hepatita.
Eugenia isi propusese, ca pana la oficializarea unirii, sa nu fie niciodata singura cand acesta ii trecea pragul. 

Desi fusese maritata si era femeie trecuta de 40 de ani, se gandi ea ca nu e bine sa stie prea multe despre Ghiorghita, inainte sa primeasca binecuvantarea preotului. Ii era teama ca se va ingretosa de el si... va sfarsi prin a renunta. 
Si nu de renuntare ii era ei, ci sa nu zica lumea despre ea ca insira barbatii si este neserioasa! Asa ca, mai mult decat un zambet scurt, la o cafea, in prezenta uneia dintre surorile ei, nu  vazu bietul Ghiorghita!

Si chestia asta o agasa: sa traiasca necasatorita... fie chiar si cu binecuvantarea parintelui! "Ca neoamenii," isi zise Olimpia, dar cine mai tinea cont la vremea aceea de asa ceva.
Altfel insa nu se putea caci, neavand inca un act de deces, nu era cu putinta sa se cunune la Sfat. Spuneau unii ca ar fi putut sa ceara un act, un fel de dispensa, insa i se paru indecent sa o faca.


Stabilira sa faca "nunta" dupa Craciun. Invitati, in afara surorilor ei si a fratelui lui Ghiorghita, nu aveau si, cum era o saracie lucie, prea multe nu erau de facut. Preotul urma sa vina acasa, ca sa le dea binecuvantare, iar Mariuca 
promisese sa faca niste gogosi si... cam atat.

Craciunul pica in anul acela intr-o zi de duminica si, ca sa nu se amestece lucrurile, au lasat ca "evenimentul" sa fie celebrat in duminica urmatoare, de Anul Nou! 

Isi trecu a disperare amandoua mainile  prin parul carunt si ondulat. Mai erau cateva zile!

Auzi afara cainele latrand si parca zavorul portii.
Se gandi ca poate hotii dadeau tarcoale casei. In urma cu cativa ani, intr-o noapte, inainte de Pasti, ii golisera casa surorii ei in timpul noptii, asa ca nu era de mirare! 
De Craciun hotii furau mancare... insa la ea nu aveau ce cauta noaptea ceva ce ea nu gasea nici ziua!

Se indrepta spre fereastra dar nu apuca sa dea perdeaua la o parte
ca sa vada ce se petrece, ca auzi un ciocanit discret in usa.

Inima incepu sa-i bata sa-i sara din piept si o presimtire ii cotropi sufletul. Privi spre ceas: era aparoape 5 dimineata!

- Cine-i? Intreba ea cu voce groasa si ton aspru.
- Eu.
- Care eu? Nu ai nume? se rasti, incercand sa-si ascunda frica nebuna care puse stapanire pe ea.
- Eu, Niculae!

Ochii i se impaienjenira, gura i se inclesta si mana ii intepeni pe manerul usii. Dupa ce intelese despre cine e vorba, apasa indelung pe clanta, uitand sa mai rasuceasca cheia...
Intr-un tarziu reusi sa deschida. Purtand intunericul in spate, in cadrul usii se ivii, ca o aratare ciudata, un barbat batran, garbov si slab,  si, pentru o clipa, regreta  ca deschisese.
Isi facu cruce cu limba si...  se gandi chiar sa  inchida usa insa corpul nu-i raspunse la comenzi.

- Geni, nu te speria! Eu sunt. rosti barbatul printre horcaituri le unui plans cu sughituri, aproape neomenesc.

Ea reusi intr-un tarziu sa-si miste mana si, stergandu-si ochii, incerca sa se convinga pe sine ca omul din fata ei era cu adevarat Niculae al ei.
El parea infricosat, cu capul chel, descoperit, cu doi ochi infundati in orbite, ce-i rasareau dintre claia de par a unei barbi carunte, crescute salbatic, in care atarnau ciucuri de ghiata.
Purta o haina negra, lunga, prea mare de el, sub care se ghicea un corp plapand. Statea cu umerii adusi a frig si a frica si in maini strangea, tremurand,  ceva ce semana a bazma. In picioare avea niste incaltari ciudate, relicve ale unor bocanci, din care ieseau  niste carpe negre.
Ea facu un pas inapoi si ii facu semn sa intre, tinandu-si mana la gura, ca pentru a-si opri un strigat.
"Doamne, e cu putinta?" gandi, privind la omul adus de spate ce-i trecea pragul.

Dupa ce inchise usa in urma lui, cazura amandoi in genunchi, intr-o ruga nerostita. El mirosea a pamant, a tutun statut, a ranced, a sudoare veche si a lana uda. Ei i se facu greata.
Isi spuse ca poate ar trebui sa-l imbratiseze. Schita un gest dar ii fu cu neputinta. El, de parca i-ar fi citit gandurile, ii facu semn sa nu se apropie.
Si ramasera asa, stingheriti, fara sa-si vorbeasca. Si in toata tacerea aceea ea se dumiri ca tot ce visase in anii astia, toate cosmarele si presimtirile ei, fusesera gandurile si chinul lui.

Sufletul ei oscila intre calm si panica, intre bucurie si disperare.
Oare ce avea sa se intample acum? Cum va face ea fata 
provocarii acelei zile? Caci nu putea gandi dincolo de azi.
O clipa ii trecu prin cap sa-I ceara lui Dumnezeu saii dea un lesin din care sa o trezeasca cand toate vor intra pe fagasul lor. Apoi isi zise ca tot mai bine este sa se roage sa prinda putere si sa aibe curaj... 

Se ridicara intr-un tarziu. Ea isi sufleca manecile halatului si, fara sa scoata un sunet, facu focul in soba cu plita. Puse la incalzit un cazan mare cu apa si pregati toate cele necesare unei bai bune. El statea incremenit, stingher, ca o stana de piatra.
Ea isi lua hainele si se duse in camera alaturata sa se imbrace.
Puse apoi ligheanul cel mare in mijlocul camerei, pe o musama, si ii facu semn barbatului sa se dezbrace.  El se conforma cu oarecare jena.

Nu indrazni sa-l priveasca. Ii zari totusi degetele picioarelor ce aratau nespalate de ani. Cateva erau umflate si negre, cu urme de degeraturi.
Lua un sac din lada de sub fereastra si, fara sa ridice ochii din pamant, stranse toate lucrurile si le vara in el, apoi iesi in curte si le dadu foc. 
El statea gol, fara sa se miste, cu mainile dinainte, ascunzandu-si rusinea, asteptand parca sa fie secerat de gloantele unui plutonului de executie. 
Ii dadu o fasie de panza, dintr-un cearceaf vechi, sa se acopere. Lua un calup de sapun  si o bucata de prosop vechi, turna in lighean  jumatate din  apa din cazan si il invita sa-l spele.
Facu asta fara sa se gandeasca nici la el, nici la corpul schilodit ce-l avea in fata, ci asa, mecanic, ca si cand ar fi spalat podelele. Din cand in cand, el mai scotea cate un geamat si asa se domolea si ea din frecat! Il limpezi apoi cu apa ramasa in cazan si il infasura intr-un cearceaf.
Desfacu patul, ii dadu o camasa de noapte de-a ei si il ajuta sa se bage in asternut, acoperindu-l ca pe un copil.
Stia ca operatiunea asta trebuia repetata, dar obosisera amandoi.
Sub papuma, Niculae tremura ca varga.

Stranse toate, arunca apa, devenita pamantie, si  pregati un castron cu lapte cald, in care baga un colt de paine uscata...
Intra apoi in camera copiilor, o scula usurel pe cea mare, ii dadu vestea intoarcerii tatalui lor si ...  imbracandu-si paltonul iesi in graba.
Se mira si ea de cum i se limpezisera gandurile.

Afara ningea des dar viscolul se mai linistise.
Frigul sanatos ii facu bine. Zapada ii intra imediat in pantofii decupati, singurii pe care ii avea, peste care uitase sa-si mai traga galosii, dar nu simtea nimic, in afara unor gloduri ce i se asezara in podul talpilor.
In graba cu care mergea, infruntand ninsoarea, salul ii aluneca de pe cap si zapada o napadi, tansformandu-se in parul ei carunt intr-o cununa de gheata...

Se luminase de-a binelea cand ajunse in fata casei surorii ei.
Mariuca amuti la aflarea vestii. Cu lacrimile inodate in barba, ii facu un pachet cu de-ale guri si unul cu ceva haine... .

Drumul parcurs prin troiene si intalnirea cu sora ei o linistira total. Se simtea acum mai calma, senina, gata sa-si reia viata din punctul in care i se impotmolise. 
Stia ca va trebui mai intai sa-si ingrijasca omul! Cu siguranta sa-l scape de suferinte nu avea sa fie la fel de simplu ca si cu paduchi din hainele lui, pe care le arsese in curte!
Ce avea sa se intample? Cum va trebui sa inoade ea firele vietii lor? Astea erau intrebari al caror raspuns avea sa-l gaseasca treptat. Stia asta.
Ar fi dorit sa se intample o minune si, la intoarcerea acasa, Niculae al ei, odata cu baia, sa redevina cel care a fost, cel pe care ea il stia si il visase in tot acest rastimp...
Dar fura deajuns minunile acelei zile!
Omul ei aparuse din morti si Dumnezeu o oprise la timp inainte de a comite ireparabilul!
Ce avea sa urmeze... era doar viata!

Drumul de intoarcere spre casa i se paru ceva mai lung dar... se gandi  la cel facut de el si isi stapani nerabdarea.
Stia ca de ea depindea ca lucrurile sa mearga...

Cand intra pe poarta, se se opri sa-si traga sufletul. In curte hainele lui inca ardeau mognit.
Nu mai ningea si o raza de soare plapanda se ivi la rasarit, aidoma sperantei din sufletul ei. 

"Incepand de azi ziua se mareste... e si asta un semn!" murmura ea.

Isi scutura  zapada din par, respira adanc si isi sterse fata uda de lacrimi cu maneca paltonului. Era chiar bucuroasa.

Clopotul bisericii din sosea anunta inceputul Liturghiei.
In casa, omul ei si copiii o asteptau, fiecare cu nevoiele lui... 
"Da-mi putere, Maicuta Sfanta!" murmura ea, facandu-si semnul crucii si, deschizand usa, intra cu curaj in casa si in noua ei viata!

6 comentarii:

  1. Este aproape incredibil ceea ce am citit, insa sunt convinsa ca au fost destule suflete care au trecut prin asemenea incercari.Atata saracie, durere si suferinta, pentru noi cei feriti este de neimaginat, ma gandesc ca acesti bieti oameni poate mai aveau si puterea sa zambeasca uneori, sa se bucure de atat de putin...astazi ne dorim din ce in ce mai mult, asta nu e rau insa o astfel de poveste ne poate aduce cu picioarele pe pamant putin.

    Va imbratisez cu drag,
    Mirela, Cluj Napoca

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma bucur sa te regasesc, Mirela!
      De aceea si povestesc aceste intamplari caci poate asa relativizam nefericirea care ne bantuie!
      Olimpia era chiar o femeie vesela, care radea in hohote hohote. Nu a disperat niciodata si a murit mult dupa 80 de ani.
      Sa va fie bine!

      Ștergere
  2. Ştii atâtea poveşti, Cita...
    Eşti o adevărată antologie vie :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ți am mai spus: venind de la tine este chiar gratiant! Merci Sper sa citești si povestea inspirata din poveștile tale :)

      Ștergere
    2. Dacă o pui pe blog, o citesc. :)
      Îţi citesc toate poveştile. :)

      Ștergere
    3. Mulțumesc Veronico! Si unde pui ca porți numele prietenei mele dragi pentru care plâng si azi! Ea mi te-a trimis :)

      Ștergere