Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 20 august 2014

FAPT DIVERS

Ma oprisem sa beau o cafea pe terasa animata a celei mai fregventate braserii din cartier.
Asezata la rascrucea in care se mai gasesc alte doua, cu mult mai mari si mai spatioase, braseria cu pricina pare bantuita de un duh al convivialitatii, facand din ea un loc in care nimeni nu se simte singur. Este impresionant sa vezi cum clientii prefera sa stea in picioare aici, servind un aperitiv ori o cafea, decat sa mearga vis-à-vis unde e loc... berechet!

Priveam in jur cautand dincolo de aparente.
Ochii imi fura atrasi de un domn ce statea la masa din fata mea, despre care as fi spus ca ii mai lipsea si azi, la varsta caruntetii, campul de lavanda ce se vedea de la fereastra  casei parintesti, de unde plecase, probabil, de aproape o jumatate de secol.
Pentru o secunda, mi-a trecut chiar prin cap ideea ca poarta cu el un secret, ceva apasator, dar am alungat-o de teama de a nu-mi imagina cu orice pret povesti triste.
Avea in fata un pahar de Pastis, dar, desi il ducea din cand in cand la gura, lichidul alburiu ramanea intact, semn ca bautura era doar un pretext de a veni acolo...
Si mie imi place locul asa ca... il intelegeam!
Gandurile ii erau aiurea si animatia din jur nu-l prea
atingea, el fiind undeva, intre doua lumi, intrand si iesind periodic din admosfera galagioasa a locului.

O doamna, cu parul strans neglijent intr-un coc ciufulit, nepotrivit pentru varsta ei, statea in picioare cu o ceasca de cafea in mana. Imi ceru, prin gesturi, permisiunea de a se aseza la masa mea. I-am simtit nevoia de comunicare. 
Oricum, obiceiul locului este sa te asezi unde gasesti un scaun liber, asa ca am incuviintat!
Privirea ei lasa de inteles ca ma stie si, ca atare, puteam sa ne permitem sa barfim un pic.
Desigur, ne stiam din vedere. Ne-am intalnit pe strazile orasului, in piata ori in parc, unde eu imi fac promenadele zilnice iar ea isi scoate catelul, dar nu cred ca privirile noastre s-au incrucisat vreodata. I-as fi dat vreo  70 de ani, desi e greu, aproape imposibil, sa ghicesti varsta unei frantuzoaice!
Banuiam ca este singura dar, dupa botoxul injectat in buzele ei,  ma gandeam ca ii era frica de batranete mai mult decat de singuratate.

- Il cheama Renaud. Jean-Marie Renaud. E vaduv de vreo doi ani! mi se adresa ea spontan, facand semn cu capul spre domnul pe care tocmai incercam sa il "decriptez".
Am schitat un zambet insotit de o privire surprinsa, dar femeia se facu ca nu observa si continua.
- Are si el dulapul plin de schelete, precum banuiti. Stiti, si eu privesc dincolo de aparente... zise ea uitandu-se in ochii mei cu complicitate.
- Il cunoasteti? am soptit disimulandu-mi interesul.
M-am gandit pentru o clipa  ca venea acolo sa-si bea cafeaua, cautand un pretext spre a-l intalni pe dl Renaud, devenit disponibil dupa moartea sotiei, dar, ca si cand mi-ar fi ghicit gandul, ma facu sa inteleg ca il gasea prea "urmarit de ghinion" pentru gustul ei!
- A fost patronul agentiei imobiliare din centru... Locuieste in casa de la intrarea in parc, aceea cu veranda ce se deschide in evantai. continua ea incet.

Cunosteam casa. Asezata pe liziera padurii, avea o panorama deosebita : din donjonul cochet cred ca se vedea pana sus, pe coline, de cealalta parte a orasului.
- Doamna Renaud s-a prapadit acum doi ani.

Luminitele aprinse in ochii ei vioi imi spuneau ca nu voi putea opri povestea care abia incepuse.
Recunosc ca eu, cautatoare de povesti, eram curioasa sa aflu ce se ascundea in spatele acelei absente a d.lui Renaud, pe care ai fi putut-o pune, la o prima vedere, pe seama decrepitudinii sau a alcoolului, dar care avea, evident, alte cauze. Remarca cu "scheletele din dulap" mi-a trezit si mai mult interesul!
Cum ne terminasem cafelele si eu ma temeam ca nu cumva conversatia noastra sa fie auzita de cel despre care aveam sa vorbim, am invitat-o pe "juna" septuagenara la o plimbare, in micul si cochetul squar cu trandafiri de langa casa mea.
Si, in mai putin de-o ora, am aflat intreaga istorie.
................................................................................................

Jean-Marie Renaud fusese casatorit cu Mireille mai bine de 40 de ani. 
Aveau o casa frumoasa si agentia imobiliara le asigurase mereu un trai confortabil. Nu avusesera copii, dar grupul de prieteni in care se invarteau le umplea viata, impartind cu ei chiar si bucuriile legate de progeniturile acelora.

Decesul lui Bernard, sotul lui Francoise, cea mai buna prietena a lui Mireille, a zguduit clanul de amici. (Moartea probabil ca ii speriase pe toti, aducandu-le aminte ca ajunsesera la varsta a treia, spunandu-le de la obraz ca timpul nu iarta pe nimeni... desi aici varsta de 60 de ani este considerata ca un nou inceput!)
Atunci Jean-Marie se gandi pentru prima data sa vanda agentia si sa se bucure de viata fara griji.

Intr-o zi, inainte de aniversarea sa de 60 de ani, Mireille, pe cand aranja hainele sotului ei in dulap,  gasi intr-unul din buzunare o cutiuta in care se afla un superb inel cu diamante. Fericita, il puse la loc, si tacu malc, prefacandu-se ca nu stie nimic, ca sa nu strice surpriza.
In ziua cu pricina insa Mireille ramase incremenita cand primi cadoul din partea sotului. Nu, nu era inelul cu diamante ci un... stilou!
Intelese imediat ca dragul ei barbat avea... o metresa!
Frica de a se trezi singura la 60 de ani trebuie sa o fi ingrozit!

In prima zi a saptamanii urmatoare se invita la Francoise pentru a-si plange disperarea.
- Draga mea, Jean-Marie are o metresa!
- Cum? Nu se poate. De unde ai mai scos-o si pe asta?
- Sunt sigura pentru ca uite ce s-a intamplat...
Dar nu mai apuca sa-si mai termine argumentul caci zari pe mana prietenei sale inelul cu diamante...

...........................................................................................

Doamna, al carei nume inca nu-l cunosteam, povestea cu talent, fara sa se opreasca spre a face vreo analiza morala ori psihologica, insirand evenimentele in stil jurnalistic, ca pe un fapt divers. Oricum, imi zisei eu, putine frantuzoaice ar fi revoltate  de povestea de amor dintre un sot si cea mai buna prietena a sotiei! Aici fiecare isi cere dreptul la fericire si in cercurile rafinate e chiar de prost gust sa faci o scena pentru un astfel de..."capriciu"!
"Chaque'un son tour!" nu-i asa?
..................................................................................................

In saptamanile ce au urmat, Mireille afisa o oarecare absenta. In permanenta cauta ceva, pierdea ceva... Ba, intr-o dimineata, Jean-Marie ii gasi ochelarii in frigider!
In alta zi, Christina, femeia de menaj, ii arata domnului un flacon de medicamente specifice bolii Alzheimer, spunandu-i  ca il gasise in baie, intre fardurile doamnei.
Atunci toate avura o explicatie in mintea barbatului: sotia lui era bolnava!
Si asta tocmai acum cand el era décis sa divorteze si sa inceapa o noua viata alaturi de o alta femeie!

Nici el nu stia cum si cand a inceput se simta ceva pentru Francoise! Erau prieteni de ani de zile dar, abia dupa ce ea ramasese singura, se apropiara sufleteste si incepu sa o aprecieze ca femeie. Incercand sa se faca util, realiza in timp ca ii dorea prezenta. Asa, incet, incet, se indragosti, simtindu-se mai tanar si nutrind un sentiment nou. Reincepuse  sa fie vesel si sa isi faca proiecte si era aproape convins ca acum, in amurgul vietii, isi gasise sufletul pereche!
Prinsi in aceasta aventura, cei doi planuisera chiar ca el - dupa divort - sa vanda agentia si sa plece impreuna in sud, lasandu-i lui Mireille casa si o renta confortabila.
Faptul ca sotia lui era bolnava ii strica insa planurile.
Evident, Francoise nu era deloc multumita de noua conjunctura, dar el trebuia sa-i fie alaturi femeii cu care isi petrecuse mai mult de jumatate din viata, asa ca ii iesi din cap ideea de divort.
Se hotarara sa consulte un specialist. Rendez-vous.urile insa erau tot la ore si in zile nepotrivite pentru el, si Mireille se multumi sa mearga la doctor cu Christina, femeia de menaj.

Francoise, cu intuitia tipic feminina, simti ca la mijloc era ceva dubios.
Intr-o zi se intalni cu  Cristina in piata.
- Ce de cumparaturi! Dai cumva o petrecere? o intreba Francoise zambitoate.
- Ah, nu. Maine imi vizitez mama care este internata intr-un sanatoriu. Stiti, sufera de Alzheimer. Desi nu ma mai recunoaste, de cate ori ma duc la spital, ii pregatesc mancarurile care ii plac!

In acel moment Francoise intelese jocul prietenei sale.
Faptul ca in extrasul primit de la banca figura o retragere de 2000 de euro il convinse si pe Jean-Marie ca ceva nu era in regula. Probabil suma de bani era un dar facut Christinei pentru minciuna cu flaconul de medicamente...

Simtindu-se manipulat, barbatul, furios din cale afara, era décis sa-i ceara socoteala sotiei si sa o paraseasca in cel mai scurt timp posibil.

Mireille tocmai degusta tacticos pateul de rata salbatica pe care il preparase ea insasi cu o zi inainte cand Jean-Marie se repezi la ea, dezlantuindu-si furia!
In zadar incerca sarmana sa se scuze, explicandu-i ca din teama de a nu fi parasita inventase intreaga poveste cu boala... El nu era dispus sa asculte si nu avu nici un pic de intelegere.
In timpul discutiei, purtata cu tonul ridicat, Mireille se albi dintr-odata la fata si, chircindu-se de dureri, cazu de pe scaun. Jean-Marie o privi cu dispret, considerand scena de prost gust, si pleca sa-si faca bagajele.
Cand cobora insa... Mireille era déjà in coma... Chema salvarea ingrozit insa nimeni nu a mai putut face nimic pentru biata femeie.

Moartea fulgeratoare a lui Mireille a facut obiectul unei anchete, analizele de laborator dezvaluind ca aceasta ingerase o otrava puternica, folosita la tara impotriva soarecilor de camp.
Evident sotul si prietena au fost primii banuiti dar, in urma cercetarilor au fost disculpati.
La analizele de laborator, substanta otravitoare a fost gasita in pateul pe care Mireille  il facuse din carne de pasare salbatica, pasare care se pare ca ar fi ciugulit si ceva graunte tratate cu otrava.

Puternic zguduit de intamplarea nefericita, Jean-Marie a cazut intr-o absenta totala.
Francoise, pe care o socotise la un moment dat femeia vietii lui, nu a mai avut rabdare sa il consoleze asa ca, proaspatul vaduv se trezi si parasit de metresa.

Devenise clientul braseriei din coltul strazii, unde comanda, fara sa consume, si unde lasa timpul sa se scurga fara sa-l doara.

..................................................................................................

Insotitoarea mea isi termina povestea si, oprindu-se brusc,
imi intinse mana.
- Ma numesc Caroline, incantata de cunostinta.
M-am prezentat si eu... la fel de brusc. Discutia a trecut rapid la admirarea trandafirilor si, fara nici o explicatie, Caroline, urandu-mi o zi buna, se indeparta cu pasi mici, abia atingand pietrisul de pe alee.
Incarcata de cele pe care tocmai le auzisem si surprinsa de reactia neasteptata a  interlocutoarei mele, ma asezai pe o banca, privind lung dupa ea si admirandu-i silueta si supletea care o faceau sa para, din spate, o fetiscana!

"Ce ti-e si cu frantuzoaicele astea! "imi zisei in gand cu o invidie lipsita de pacat.



4 comentarii:

  1. Minunata povestire, Cita. Viata ne da mereu lectii, de cele mai multe ori tocmai atunci cand suntem foarte siguri pe planurile noastre. Intamplarile de viata ne ofera posibilitatea sa invatam si sa cunoastem ceea ce poate fiinta umana face. Fiecare actiune declanseaza emotii iar ele sunt vibratie.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Gabriela! Se zice ca ce facem altora ni se face, precum judecam asemenea suntem judecati, uram si suntem urati in consecinta! Cine iubesti cu adevarat... primeste iubire adevarata! Cam astea sunt vibratile cred! Gandurile si faptele noastre sunt bumerang!
      Sa... ne citim sanatoase! :)

      Ștergere
  2. ..iubesc poveştile tale! Ador faptul că ai numit-o ''fapt divers'', deşi tumultul ei m-a cuprins cu totul. Hotărât lucru, unii dintre noi reuşesc a transmite astfel de întâmplări sub această formă. Noroc cu tine şi cu multitudinea de elemente din scriere ce mă fac să văd, cu ochii mintii, şi casa cu deschiderea evantai, si ''juna'' franţuzoica, dar şi fiecare amănunt din povestea propriu zisă. Atingerea clipei, ce poate deveni hotărâtoare pentru restul zilelor noastre, mă fascinează de multe ori. Uite şi de aceea imi place termenul de ''căutătoare de povesti'' pe care mi-l atribui uneori: cu siguranţă nu se poate uita usor subiectul. Îţi doresc sănătate, ca de obicei şi iţi multumesc pentru frumustea ce ai picurat-o, din nou, in mine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Adriana, si mie imi plac povestile tale :)
      Stiu ca esti cautatoare de povesti, caci ceea ce pentru multi este... fapt divers, pentru tine este o bucata de viata demna de povestit si altora! :)
      Da, depindem de o clipa, de o privire, de o atingere... depindem de un cuvant, de un gand, de maruntisuri... oricat am visa noi la lucruri mari! De aceea iubesc amanuntele care mi se par datatoare de culoare, care ne introduc in dmosfera, care ne poarta in timp.
      Frumusetea de care vorbesti... e in tine! Nu poti simti frumos fara sa fie frumos in launtrul tau asa ca... nu ai de ce-mi multumi!
      Eu multumesc pt tot, pentru urari si ganduri bune!
      Sa ne fie bine tuturor!

      Ștergere