Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 30 august 2014

SCANTEIA IUBIRII

Am avut o colega de care m-am atasat intr-o zi in care ne-am aflat amandoua martore ale unui grav accident, din care soferul, pe care l-am internat in spitalul unde lucram atunci amandoua, scapase din fericire, doar cu un picior rupt si o dezlipire de retina.
Intamplarea aceea insa ne-a apropiat.

Fiica ei era studenta la conservator, si muncea din greu sa strabata drumul, sinuos si adesea incert, al unei soprane de coloratura.
Erau vremuri grele, in care arta in general era greu de practicat. De exemplu, ca sa intri la Conservator, te luptai cu vreo 200 de candidate pentru un loc la clasa de canto/soprana,  un loc pentru mezzo, cu alte 200 de concurente si asa mai departe...
Pe atunci era aproape de necrezut ca o fetisoara, dintr-un cartier marginas al Bucurestiului, crescuta intr-o familie fara nici o aplecare spre muzica, fara pile, relatii si bani, fara "sponsorizare", sa spere, in ciuda faptului ca avea talent, sa ajunga altceva decat, eventual, o voce intr-un cor.

Pentru sustinerea examenului de diploma, Adina, caci asa o chema, urma sa cante intr-un spectacol cu public. Pentru simpatia pe care mi-o purta mama ei, m-am numarat si eu printre invitati.

Era sfarsit de iarna si o vreme deprimanta, cu munti, inca netopiti, de zapada innegrita pe trotuate, si un noroi dens la rigole. Se circula greu, era inca ger - si afara si in casele noastre, ca sa nu mai vorbim de salile de spectacol!
Chinuindu-ma in trafic, dupa ce am evitat, la un viraj, o alunecare primejdioasa, care m-ar fi putut arunca intr-unul din troienele negre, am ajuns la Conservator destul de enervata si lipsita de chef.
In sala de spectacol, unde se tinea examenul absolventilor clasei D.nei Georgeta Stoleriu, era un frig sinistru, ceea ce nu avu darul sa imi schimbe starea!
Mi-am gasit un loc dar nu am indraznit sa imi scot paltonul.
Gandul mi-a zburat la bietele absolvente, care erau nevoite sa scoata triluri in cascade, in acea admosfera glaciala, riscand sa-si puna in pericol nu numai diploma dar si coardele vocale, viitorul insusi!
M-am cuibarit in scaunul uzat, cautand sa imi alung gandurile, "reci" si ele.

Cand reusisem sa imi revin dupa aventurile drumului si sa-mi linistesc reflectiile, colega mea si mama artistei in devenire, veni ingrijorata, sa imi ceara ajutorul. Am insotit-o imediat  in culise.
Acolo era si mai frig decat in sala caci, un curent venit de nu stiu unde, te facea sa simti temperatura ambientala cu cateva grade mai jos.
Pe scurt: era mai frig decat afara!

Absolventele,  imbracate in rochile grele si ponosite, cu decolteuri adanci, care nu mai stiau din ce cauza tremurau  - de frig sau de emotie - faceau vocalize si beau ceai cald, invartindu-se in jurul unui radiator, in timp ce rudele roiau in jurul lor, incercand sa le ajusteze toaletele, sa le machieze, sau sa le coafeze!

Adina isi incalzea si ea vocea. Parea o privighetoare din al carei plisc minuscul ies sunete surprinzatoare. Cand ma vazu, pe chipul care i se lumina, inflorira doua gropite fermecatoare.
Nu semana cu mama ei dar, desi nu avea aliura de stapana de mosie pe care o avea ea, Adina purta o alta frumusete, mai picanta, mai cuceritoare.

Imi arata ingrijorata costumul pe care urma sa-l poarte.
Mult prea lunga pentru ea,  rochia de bal, vazuta de aproape, era atat de uzata incat biata copila era disperata.
Am luat o foarfeca si i-am taiat poalele, pentru a-i potrivi lungimea,  caci nu era timp pentru alta operatie si, cu niste ace de par, am reusit sa-i fixez torsada din jurul decolteului, care era descusuta mai mult de jumatate.
Am calcat un pic jupa, i-am mai facut cateva retusuri la machiaj si...  am privit-o: era pur si simplu superba!
Eram convinsa ca precaritatea rochiei va trece neobservata gratie frumusetii ei. Si apoi conteaza cum porti o toaleta, un vesmant; si ea stia sa poarte un costum de scena, asta era clar!
Dupa ce am terminat cu micile improvizatii, sperand in ridicarea moralului, privirea ei ma invalui cu o recunostinta muta dar pretioasa! I-am strans mainile inghetate, de frig si de frica deopotriva, am imbratisat-o si, urandu-i succes, am plecat in sala.

Eram déjà incalzita de graba cu care a trebuit sa ma descurc pentru a-i fi de folos viitoarei artiste, si, cum rezultatul era satisfacator... m-am reasezat, relaxata de data asta, la locul meu, de unde am urmarit evolutia absolventelor.

A venit si randul Adinei. Cu o distinctie demna de o printesa, inainta parca plutind, abia atingand podeaua scenei. Era evident ca intrase in rol inca inainte sa inceapa primele acorduri de pian.
Adina interpreta aria Violetei din Traviata.
Vocea ei, neasteptat de sigura, ma surprindea cu fiecare masura. Desi o cunosteam, nu o auzisem niciodata cantand. Bucuria si emotia m-au coplesit!
In timp ce interpreta aria binecunoscuta, gesturile ei erau acelea ale unei mari artiste, reusind sa isi moduleze glasul fara efort, sporind, cu miscarea trupului ei tanar si proaspat, ceea ce muzica si cuvintele voiau sa transmita. Emotia ii disparuse si in mana ei parea adevarat si pretios chiar si acel pocal ieftin din recuzita, pe care il purta cu o gratie desavarsita! Nici un gest nu era in plus, nimic nu lipsea. Eram cucerita!

Am intors capul cautand-o cu privirea pe colega mea, dornica sa impart cu ea mandria ei de mama.
Caci in spatele acelei arii, minunat interpretate pe scena, stiam ca era, pe langa talentul si munca Adinei, si sacrificiul mamei ei, o femeie obisnuita, curajoasa si demna, care isi crescuse fata  renuntand la tot ce privea propria ei persoana pentru a o insoti cu abnegatie pe drumul unui vis!

In intunericul salii insa o scanteie, izvorata din ochii unui tanar, mi-a atras atentia.
Privirea lui era un cantec de iubire. Nu stiam cine este dar eram sigura ca este nebun de iubire pentru tanara interpreta ce evolua pe scena.

Adina isi incheie aria si se retrase in culise. Triumfase si asta stia si ea caci intreaga ei fiinta radia!
Dupa ce toate absolventele si-au interpretat partitura, au iesit la rampa, impreuna cu profesoara lor, sa culeaga aplauzele noastre, meritate cu prisosinta!

Atunci, tanarul indragostit, purtand in brate un imens buchet de trandafiri rosii, ei insisi iesiti parca dintr-o poveste de fictiune, se apropie de scena. Ii intinse florile Adinei si ea le primi si schimbul acela de gesturi, cand stangace, ezitante, cand dezinvolte, indraznete, era ca o serenada.
Si puteai auzi cantecul tineretii! Te uitai la ei si vedeai iubirea insasi pe care primavara, care batea la usa, o lasa sa alerge libera, imbratisand cu puterea ei si sufletele lor.
Fermecata, martora a acelui dans al iubirii, mult mai special si mai placut decat spectacolul care tocmai se incheiase, am murmurat:
-  Doamne, cat sunt de tineri si de frumosi!

Si mi-am adus aminte de vorbele lui Tolstoï: "Nu frumuseţea ne face să iubim, ci iubirea ne face să vedem frumuseţea."

Au trecut peste 25 de ani de atunci dar fluturii care zburau in jurul lor nu ii pot uita nici azi.
Regret nespus ca nu am destula pricepere sa va descriu acea scena. Personal inca nu am vazut in nici un film ceva asa de frumos, atat de emotionant, atat de... romantic!

Ce s-a intamplat cu iubirea lor... nu mai stiu.
A venit Revolutia si vietile noastre, ale tuturor, s-au bulversat.
Adina a aflat noi oportunitati pentru cariera sa si a devenit o artista adevarata, asa cum promitea de pe atunci. Nu mai poarta costume uzate si canta pe scene renumite.
Ce s-a intamplat cu viata ei sentimentala... nici asta nu stiu. Adesea artistii sacrifica iubirea pentru cariera...
Sper insa din suflet ca sa-si fi gasit, chiar muncind din greu pentru a strabate in lumea efemera a artistilor lirici, si bucatica ei de fericire care sa-i incalzeasca sufletul atunci cand cade cortina, cand, ostenita de investirea in interpretare, ramane epuizata si singura.

Oricare ar fi calea sentimentelor noastre, cand ni se intampla sa intalnim o astfel de iubire, in care cuvintele devin de prisos si chipurile ni se lumineaza, infrumusetandu-ne si pe dinauntru si pe dinafara, ea ramane in noi la loc de taina, sa ne tina companie in momente de solitudire ori de nostalgie...

Alegerile ne apartin, dar fericiti sunt aceia care sunt in stare
sa traiasca o astfel de iubire si sa o si pastreze!

16 comentarii:

  1. Senzațională istorisirea și emoționantă încondeierea. Naturalețea cu care fiecare cuvânt propus de Psi și-a găsit locul în text merită din plin o reverență.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc si bine ai venit in casa mea virtuala! Am fost pe la tine dar nu stiu daca in final am reusit sa-ti las un mesaj! E mai complicat pt mine, caci electronica asta imi cam pune mintea pe bigudiuri :)

      Ștergere
    2. Eu, mulțumesc! Am primit mesajul, doar că primul comentariu intră mereu în moderare iar eu nu eram „la aparate”. Cât despre tehnică și electronică, nici eu nu sunt mai grozavă așa că înțeleg perfect sentimentul.

      Ștergere
    3. Ha ha ha! M-am linistit! :)

      Ștergere
  2. Cred că fericiţi sunt mai ales aceia în stare să PĂSTREZE o astfel de iubire!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, asa este. Multi o intalnesc, putini sunt in stare sa o pastreze! Bunicul zicea mereu ca a sti sa pastrezi este o virtute!
      Merci, Vero!

      Ștergere
  3. îţi mulţumesc pentru că ai dăruit timp acestei poveşti. :) tocmai pentru că ştiu ce înseamnă pentru tine timpul...
    dar poveştile tale... ne trebuiesc. :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu multumesc, caci sa povestesc brodand cuvintele duzinei este pentru mine a reveni la viata!
      Sa va fie bine!

      Ștergere
  4. O frantura de viata frumos redata. Micile intalniri care lasa urme late. Atat de late...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu stim noi cate urme lasam! Uneori intalniri "en passant" ne pot marca intreaga viata dupa cum anumite cuvinte se incrusteaza in noi pentru vesnicie! E frumoasa si misterioasa lumea oamenilor!
      Multumesc de vizita! :) Te-am citit si eu chiar ieri... nu prea am inteles concursul cu "personajul"... dar criminalist e ceva ce ma ispiteste! :)

      Ștergere
    2. Pai era vorba de metafora cautarii. N-a "ghicit" nimeni, ma asteptam. Sunt voit absconsa. Ideea e ca sunt in cautarea personajelor, eseurile mele sunt generaliste, vreau sa le animez cu personaje intr-un proiect colectiv pe care l-am botezat "Roman utopic". Daca ai ceva idei mi-ar place sa "incarnez" ceva : http://blogdiscutabil.wordpress.com/2014/08/30/voi-ce-personaj-ati-vrea-sa-fiti/

      Ștergere
    3. Am intrat si pe blogul acesta numai ca si acolo esti cam... absconsa! :)
      O sa mai citesc odata - caci poate sunt si eu spalata pe creier de la citostaticele astea! :)

      Ștergere
  5. Foarte frumos, m-am bucurat sa va regasesc cu amintiri atat de frumoase!

    Va imbratisez,
    Mirela, Cluj Napoca

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si eu te imbratisez si iti multumesc pentru ca treci pe aici!
      Cu drag iti doresc un we placut

      Ștergere
  6. Ce dor imi era de o poveste adevărată, culeasă şi redată cu amănunte de parcă timpul a stat in loc. Cât despre clipele de iubire ghicite, primenite in ochi inocenti imi par rare, tot mai rare. Până şi iubirea mea are hiba ei: a venit târziu, cand nici nu mă mai asteptam, desi acum imi pare ca a venit cand eram pregătiţi s-o păstrăm, că bine zici. Ah, şi incă ceva...eu sunt una dintre acele persoane care nu regreta niciodata, oricat de incert as trai acum, vremurile fara caldura, cu frig şi sali reci de spectacol, cu frica in ochi şi sufletul tremurand, vremurile ceauşiste. Mi-ai adus aminte perfect de ele.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Imi place sa imi amintesc de priviri care au lasat urme in sufletul meu...
      Si de clipe triste si de cele pline de sentimente, clocotind de viata...
      Nu regret nimic. Chiar si esecurile isi au rostul lor... in slefuirea sufletelor!
      Cat despre vremurile de odinioara... ele au fost viata mea. A le regreta ar insemna sa imi neg existenta! :)

      Ștergere