Faceți căutări pe acest blog

duminică, 20 iulie 2014

Era o zi...

din cele in care ranile trecutului, pe care se straduia sa le arate vindecate, se dovedeau proaspete si sangerande, 
indurerandu-i trupul si sufletul deopotriva.
In astfel de momente obisnuia sa se cufunde in amintiri, citind scrisori, insemnari, rasfoind albumele de fotografii... Uneori i se parea ca in cutiile acelea vechi sta viata trecuta a unei alte persoane...

Timpul o ajutase sa se lepede de furia care a salasluit in ea ani buni. Incetase sa se mai intrebe "de ce?".
Acum simtea o durere binefacatoare, o tandra nostalgie, sentimente poate ciudate dar care o faceau sa se simta vie si multumita de a fi ramas fidela iubiri ei.
Timpul o inteleptise, lacrimile ii secasera iar furia se transformase in smerita acceptare.
Dorul o frige inca si azi  caci de uitat nu a uitat nimic.

Parca a fost ieri...
In seara aceea, ultima, erau singuri, ca doi adolescenti, asezati la masa ce inca mai purta semne de sarbatoare. 
Copiii iesira sa faca o plimbare iar ei isi trageau sufletul a dor ce va sa vie. Era un moment de liniste, pe care il savurau in tihna, timpul potrivit pentru a-si lua bun ramas... in felul lor.

Din cand in cand coatele li se mai atingeau usor si, cand pe sub masa picioarele li se apropiau, simtindu-si caldura pulpelor, aceeasi emotie le flutura pe sub piele... aceeasi de peste 30 de ani!
El ii aranja, din cand in cand, cu stiuta lui stangacie, suvita de par rebela, care nu stea niciodata asa cum isi dorea ea, dupa urechile-i mici. Atunci, un zambet amestecat cu o lacrima tinuta in gat ii insotea gestul... si isi strangea buzele, ca si cum lacrimile si-ar fi aflat stapanirea tocmai in ele, intr-o grimasa in care ea il regasea pe copilul din el.
Ochii lui umezi o cercetau cu ametita iubire intreita in fata careia ea, coplesita, isi mai lasa inca privirea in jos, cuprinsa de aceeasi stanjeneala ... de ai fi zis ca nu trecuse decat un ceas de cand ii atinsese intaia oara obrajii.
Nu-i marturisise niciodata cat de mult ii placea lui acest gest, felul ei de a se fastaci inca, la cei peste 50 de ani...  dar ea stia.

Ce nu stia ea despre el? Ce nu stia el despre ea? 

Mangaindu-i obrazul, degelele lui fine se oprira o clipa, vibrand abia simtit, pe cele cateva riduri rasarite in jurul buzelor ei carnoase, niciodata rujate; apoi coborara in jos, pe gatul ei, pe care zari pentru intai data o urma a timpului...
Ea rosi ... Stia ca toamna ei era in prag... Si-ar fi dorit sa ramana mereu asa cum o vazuse el prima oara... dar anii trecusera ca un vis.
Era insa asa de frumos sa-si mangaie cu drag urmele vremii petrecute impreuna!
Pe chipul lor nu era batranete ci doar povara dulce a bucuriilor iubirii lor, pe care reusisera, in mod uimitor, sa o pastreze intacta, ba chiar sa o sporeasca, iubire in care pusesera atata suflet cat aveau si tot harul dat de Dumnezeu.

La masa aceea, in seara aceea, sedeau doi oameni alesi, doi norocosi.
Si vremea se opri in loc pentru ei.

Cuvinte nespuse in atatia ani - stiute, simtite, dar nerostite - izvorara atunci nestapanite... 
Tot ce si-au spus atunci era proaspat si adevarat, pana la lacrimi. Nimic din acea dubla declaratie de dragoste nu era cliseu, nimic nu era uzat!

Ea nu lasase sa treaca nici o zi din viata lor impreuna fara sa-si marturiseasca iubirea.
El...socotise mereu inutile cuvintele. Pentru el dragostea se arata si nu se declara...
Si ii aratase iubirea lui, facand din ea o regina.
In seara aceea insa reusise sa o surprinda si sa o emotioneze, 
facandu-i o inedita declaratie de dragoste, spusa pe nerasuflate, cu teama ca nu cumva cineva sau ceva sa-l opreasca.
Niciodata nu simtise in el atata nevoie de a vorbi, de a-i spune ei tot ce stransese in suflet - tandretea, recunostinta, extazul, toata bucuria de a o fi intalnit, de a o fi facut femeia lui - iubirea ce-l cotropea de atatia ani, o iubire navalnica care venise peste el cand se astepta mai putin!

In seara aceea el era, mai mult ca oricand, un tanar nerabdator, fulgerat de nevoia de a-i spune iubitei ce nu fusese capabil sa-i spuna - din supersitie, din frustrare sau poate chiar de frica de a nu o pierde - temandu-se ca o declaratie de dragoste l-ar fi putut trezit din visul frumos pe care-l visa alaturi de ea de atatia ani...
Ii tinea mainile ascunse in causul mainilor sale, de parca voia ca finetea pielii ei sa-i patrunda fiinta, si o privea cu disperata incantare, purtand in ochi teama de a nu o uita... 

Oare el stiuse, oare simtise ca era... ultima lor cina, ultima lor noapte?Intrebarea asta nu a parasit-o nici o clipa in toti acesti ani. Ceva ii spunea insa ca se lasase fermecata si nu intelesese totul!
Caci fusese ultima cina si ultima noapte, ultimele lor imbratisari! Ultimele si poate cele mai frumoase, cele mai intense, stapanite de o anume disperare pe care doar azi o putea intelege.

Nu stim niciodata cand este... ultima data!
De aceea prezentul  trebuie trait in tihna, fara a ne preocupa de cele ce inca nu au venit peste noi!
Si ea traise acele clipe cu toata fiinta ei. Ele ii erau azi cele mai frumoase amintiri.
...


Se strecura in patul rece si mult prea mare pentru ea, oftand. Un frison o scutura simtind acelas gol, un gol imens, prezent inca, de atatia ani.
In timpul zilei era in stare sa-si domine pustiirea, umpland acel gol cu grija si dragostea pentru cei din jur. Seara insa, in camera ei de dormit, traia aceeasi neputinta de a accepta ca a ramas fara el. 
Ca in fiecare seara, aceeasi arsura i se aseza in capul pieptului si ochii incepura sa o usture, iritati de lacrimile ce se incapatanau sa nu curga...
Isi cufunda fata in perna sperand ca macar visand sa primeasca mangaierea de care avea nevoie...

- "Ce sansa sa te intalnesc", i se paru ca-i sopteste el.
-  Ce binecuvantare sa ne fi intalnit, rosti ea cu voce tare, frecandu-si ochii uscati, asezandu-si pe fata un zambet trist. 


20 de comentarii:

  1. Cel mai greu ii este celui care ramane. Si daca nu moare, la propriu, de inima rea, cred ca i se usuca sufletul, pur si simplu, desi inima lui continua sa bata. Se topeste pe picioare, desi picioarele il poarta. Eu cred ca se poate muri din prea multa iubire!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Gaby, draga mea, nici nu stiu sa mai adaug altceva... :( Ai facut o descriere perfecta!
      Cand nu ai reusit sa mori de inima rea... ajungi sa te detesti in asa hal incat nici nu bagi de seama cand bolile trupului te inving!

      Imi era dor de tine! Multumesc.

      Ștergere
  2. Nu-mi pot închipui, imagina şi accepta despărţirea, de orice fel, între două suflete gemene. Pentru mine aceasta şi nu alta ar fi povara cea mai grea. Cuvintele tale m-au înfiorat şi emoţionat foarte tare. Oare se plăteşte tribut norocului şi fericirii in doi? Oare acceptarea când vine? Îţi citesc cuvintele, acestea şi altele, şi învăţ despre resemnare şi dârzenie. Aş vrea să nu aflu niciodată. Povestea ta mă sfâşie...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Stii, am un stimulator cardiac care, din pricina cancerului de san de acum 5 ani, a fost montat pe dreapta. Acum, cum am alt cancer, pe stanga, s-a pus problema mutarii lui. E insa fff dificil caci firele care fac legatura intre el si inima au facut deja corp comun cu carnea mea... Asa e si cu iubirea a doua suflete gemene! Fiecare poarta in sine pe celalalt. Despartirea face sa ti se rupa carnea sufletului si ramai... franjuri!
      Oricat vei incerca sa te repari... tu, cel care ramani, nu esti decat un suflet plin de cicatrici, un rest de om, o bucata de carne contorsionata si fara nici o noima! Da... trebuie probabil platit pretul fericirii!
      Si, desi nu prea stii ce e cu tine, trebuie sa inveti sa traiesti cu durerea, cautand partile pozitive ale acestei rupturi facand din ea un dar! Atunci se cheama ca ai reusit sa accepti.
      Dar pana sa ajungi la acest stadiu... e multa jertfa!
      Domnul il lasa la urma pe cel care e in stare sa duca toata acesta povara!

      Nu te intrista de povestea mea! Fiecare are propria-i poveste al carei final nu il cunoastem - slava Domnului - si care nu trebuie sa ne umbreasca fericirea prezenta!

      Bucurati-va de ce aveti fara temere si nu uitati ca partea cea buna v-a fost data voua!

      Ștergere
  3. Fara cuvinte, emotionant, dureros...va doresc multa sanatate, putere si vise frumoase care sa va aduca zambetul pe buze si fericirea in suflet!

    Mirela, Cluj Napoca

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Mirela.
      Fericirea mea are azi alte dimensiuni!
      Si cu zambetul rezolv :) caci am 4 minuni de nepoti si ei ma rup de ganduri triste... o buna parte din zi!
      Mai sunt insa si zile cand data din calendar ma poarta in trecutul meu sau al altora... Dar si asta face parte din exercitiul spiritual pe care il fac, incercand sa convietuiesc cu toate cele - bune sau rele, vesele sau triste.
      Vacanta placuta, daca inca nu ai facut-o!
      Cu drag si multumiri.

      Ștergere
  4. offfffff....si atat!
    ma bucur ca scrii din nou aici, e cel mai un semn ca esti bine
    am urmarit toata evolutia, esti extraordinara, un exemplu viu a tot ce inseamna rabdare si credinta.
    te imbratisez!!!!
    Dana

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Danuta! Si eu te imbratisez si, daca o vrea Dumnezeu, poate ne revedem in septembrie! Depinde de cum o sa ma simt dar si de programul copiilor. Pusi si salutari tuturor.

      Ștergere
    2. Si eu te pup! Doamne ajuta sa ne revedem cu bine!

      Ștergere
  5. .... cuvintele le-ai pus toate tu. eu pun doar lacrima! emoţia.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, draga mea.
      Nadajduiesc ca sunteti bine cu totii!

      Ștergere
  6. "El...socotise mereu inutile cuvintele. Pentru el dragostea se arata si nu se declara..."
    Am alături pe cineva cu idei similare... :)

    În rest, nu ştiu ce să spun... Povestea ta e mai presus de orice comentariu...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :) :) :) Mi=ai adus zambetul pe fata!
      Merci pt vizita! Sa iti doresc concediu placut sau... traduceri cu spor?
      Eu zic ca... amandoua urarile fac bine! Nu-i asa?

      Ștergere
    2. Mulţumesc, orice urare de bine e întotdeauna bine-venită! Dar deocamdată de spor la traduceri am mare nevoie :)

      Ștergere
    3. OK! Atunci sa ai spor la traduceri! :)
      Cu drag

      Ștergere
  7. imi iau iubitul- soţ de mână şi îl strâng tare în unele momente. nu ne despărţim fără un sărut, fără o îmbrăţişare. să trăieşti fiecare clipă intens si cu bucurie înseamnă să te încarci cu amintiri şi poveşti.
    iar tu imi confirmi ca bine fac. sanatate multa iti doresc si bucurie din partea nepotilor. prin ei viata ta are o noua dimensiune, sunt convinsa.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Buna, Vavaly. Nu avem oricum control asupra neprevazutului. Deci macar clipa sa o folosim pe indelete. Graba ne face sa ratam adesea momente care ar putea deveni, cum spui, povestile noastre de viata!
      Sa ai parte de multe povesti de neuitat! :)

      Ștergere
  8. Anul trecut au murit mătușa(59ani) și finuțul meu(23ani). Mătușa mea se chinuia cu o ciroză ( a căpătat un virus în urma unei pedichiuri/manichiuri, ustensile nesterilizate), iar finuțul meu a murit într-un accident de motocicletă(el era pasager). Cu ea nu prea ne mai înțelegeam de vreo 5 ani, fiindcă toxinele de la ficat îi afectau și creierul, astfel că orice discuție deraia. Pe finuțul meu nu-l mai văzusem de ani buni, el era student în America și venise acasă astă vară să-și cumpere mașină. N-a apucat s-o conducă, căci imediat în ziua cumpărării ei s-a urcat pe motocicleta unui prieten— gest nefiresc aș zice, fiindcă normal ar fi fost să se suie în mașina lui și să facă câteva ture cu ea—și așa și-a găsit sfârșitul. Prietenul lui trăiește, a avut câteva răni, dar superficiale, însă finuțul meu a fost aruncat într-un semn de circulație și i-a fost fatal.

    Cu mătușa mea nu am avut o discuție finală în care să ne putem ierta pentru greșite și negreșite. Și nici cu finul meu...Va rămâne întotdeauna așa, o despărțire rece.

    Pe 23 mai, anul acesta, a murit bunica mea, iubirea mea dragă. Avea 88 de ani, un cancer la colon, dar cu care a vrut să trăiască mai bine de 5 ani. Însă cu o săptămână înainte de-a muri n-a mai vrut nimic, a căzut la pat și acolo am căzut și eu lângă ea și tot ea era cea care mă îmbărbăta. Îmi cânta și îmi recita poezii, chiar dacă era fără vlagă, că nu mai mânca deloc. Nu m-am dezlipit de patul ei, însă în ziua în care a murit, cu două ore înainte să se întâmple eu a trebuit să plec un picuț în oraș, că aveam treburi neterminate. Dar apucasem să o îmbrățișez și să o pup ca pentru ultima oară.

    La câteva zile, pe 1 Iunie, prietena mea a făcut un atac cerebral, iar pe 10 Iunie a murit la spital, după ce a stat 5 zile în comă. Pe 29 mai, mersesem împreună cu ea, cu mașina, la un concert al unor prieteni, la București, concert ce s-a numit "Distanțe", numit așa după ultima lor melodie lansată. Ne-am întors pe 30 mai, nedormite și am ajuns cu bine în Focșani...dar acum, întorcându-mă în urmă, realizez ce norocoasă am fost, pentru că putea să facă accidentul vascular oricând.

    Pe drum, la dus, culmea, i-am și arătat hârtiile cu cumpărăturile de la înmormântarea bunicei mele și am glumit cu ea, zicându-i "sunt expertă în înmormântări, dacă ai cumva nevoie..." Și-a avut! Moartea ei i-a luat pe nepregătite pe părinți și pe surorile ei, astfel că acea listă am folosit-o la înmormântarea ei.

    Culmea e că eu și fata asta nu ne văzusem de vreo 15 ani și ne reînnodasem prietenia cu doar vreo 3 luni în urmă. 3 luni intense, însă, în care voia să stea numai cu mine. Pe 3 mai fusese ziua ei și-am mers împreună la mare, să sărbătorim.
    Nu prea o sunase nimeni să-i zică "la mulți ani" și era supărată, astfel că nu prea am sărbătorit cu voioșie...ca un făcut, aș zice, căci ea nu mai avea un an de trăit la acel moment, ci o lună...
    Ea a căzut paralizată pe partea stângă, în casă, pe 1 Iunie, după prânz. Cu o zi înainte și chiar în acea dimineață vorbisem cu ea la telefon și îmi zicea că vrea să ne vedem, dar eu i-am zis că vreau să rămân cu mama, că e tristă de când cu moartea bunicuței și că lasă, noi avem tot timpul din lume să stăm împreună.
    Am greșit...ea nu mai avea timp...

    Nu știu...poate e nepotrivit să povestesc toate astea aici...dar așa am simțit, ca o descătușare cumva...evenimentele nu sunt foarte departe și nu prea am avut răgazul să le plâng.

    Sănătate, Cita! Și zile de la El! Fiindcă ceea ce am povestit mai sus, deși nu în amănunt, creionează cumva existența unei forțe dincolo de putința de a o înțelege noi...Doamne-ajută!

    RăspundețiȘtergere
  9. Am uitat să spun că prietena mea avea 42 de ani.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Draga mea, scumpa mea, dar cate ai mai avut de trecut in timpul asta de cand ai cam disparut de pe blog...
      Ma bucur asa de mult ca ai scris aici... Stiu si eu ca lucrurile nu sunt dupa voia noastra si este un scenariu pe care il urmam fara sa-l cunoastem.
      Dar ce greu este de indurat acel ultim bun ramas peste care ai sarit... si cat te mangaie ultima imbratisare data la ceas de despartire...
      Eu am trait si de una si de alta... in repetate randuri. Stiu si cum doare si cum mangaie...! Dar toate isi au rostul lor. E prilej de meditatie, de privire adanca spre cele randuite de Cel Puternic!
      Sa ii odihneasca Domnul pe cei pe care i-ai pierdut!
      Stiu cat de draga ti-a fost bunica... Sa fiti binecuvantate si mangaiate - si tu si mama ta!
      Multumesc pt popasul facut aici!

      Ștergere