Faceți căutări pe acest blog

luni, 16 iunie 2014

COSMARUL


De indata ce trecu de intrare  ajunse, din antreul generos, in fata unui glasswand elegant ce separa antreul de livingul somptuos. 
Printre irizatiile geamurilor de cristal, in coltul dinspre semineul imens, se zarea un frumos si elegant pian, cu capacul deschis ca un evantai urias.

Casa era una boiereasca cu draperii grele si o admosfera de inceput de secol XX.

Pe unul din peretii ce bordau scara de stejar, desene vegetale si scrieri gotice te invitau sa cauti genealogia familiei proprietarilor.

Evident totul o facea sa se simta coplesita, atat de coplesita incat incepuse sa regrete indrazneala de a intra.

Privi inapoi sperand ca usa imensa, grea si decorata cu vitralii de sus si pana jos, sa nu se fi inchis inca. Dar... un "clack" infundat o facu sa-si alunge speranta.

Nu prea intelegea ce cauta acolo insa ceva din mirosul casei aceleia ii era familiar. Inima ii batea cu repeziciune a teama; nimeni nu parea sa fie prin preajma, nici servitori, nici stapani.

Doar muzica lui Brahms taia linistea.

In varful picioarelor se indrepta spre peretele de cristal. Dincolo, cu o mana pe pian si cu cealalta in buzunarul pantalonilor il zari pe el. Inima ii veni la loc. Mereu prezenta lui ii dadea confort, se simtea in siguranta, stapanita de sentimentul ca nimic nu i se putea intampla.

Puse mana pe clanta usii care insa... nu se deschise. 
Atunci batu intr-unul din carourile de cristal dar nici asa nu facu mare lucru caci el parea sa nu auda, dus pe ganduri si privind in gol, in timp ce o pianista cu ochelari cu rame negre canta transpusa concetul nr.1 de Brahms, atingand parca scolareste clapele pianului cu degetele ei nefiresc de scurte.

Nereusind sa deschida usa, incepu sa-si agite mainile facand semne disperate, doar-doar asa ii va atrage lui atentia, numai ca intregul salon se umplu dintr-o data de lume si sansele ca el sa o observe deveneau minime.

Barbati si femei in tinute de cocktail priveau plini de admiratie spre pianista.

Cu ochii in toate partile, cautandu-l din priviri, nici nu realiza cand si cum usa s-a deschis si a reusit sa patrunda in salonul enorm si deosebit de elegant. Un discret miros de Havane se amesteca lasciv cu parfumul doamnelor. 

Un chelner se opri in fata ei:

- Champanie, doamna?

Lua distrata o cupa de champanie continuand sa-si caute iubitul cu privirea.

Ah! Uite-l!

Se indrepta grabita spre el, zambindu-i fericita. Pana sa ajunga la el zambetul ii ingheta pe fata. Ochii lui, oglinda ei fermecata, nu o mai intampinau cu privirea aceea a unui om aflat in extaz. Politicos si plin de solicitudine el se uita la ea ca si cand ar fi vazut-o pentru prima oara!

- Buna seara. Imi permiteti sa ma prezint...

Urechile i se infundara. Picioarele ii devenira moi si o stare de cadere in abis  puse stapanire pe ea.

Bine, dar ce gluma mai e si asta?

Cu cat incerca sa se convinga ca era doar o farsa, intelegea ca de fapt el... nu o mai recunostea.

Sentimentul ca lupta contra unui curent mortal o domina "in crescendo" si nimic din jurul ei nu mai putea sa o ajute. Era oare cu putinta? El nu o mai cunostea, nu o mai voia, nu o mai iubea, nu mai era al ei?

Ochii i se impaienjenira iar inima i se urca in gat. 
Siroaiele de lacrimi ce se scurgeau din ochii ei, ce-si pierdura lumina Le simtea cum i se prelingeau pe gat, pe piept pana intre sani, in timp ce muzica se auzea tot mai infundat.

Panica si durerea sufletului o vlaguiau si mainile ii devenira de plumb.

- Ma iertati,  zise el, si salutand, se departa politicos si rece.

Disperata, incepu sa tipe dar nici un sunet nu ii iesea din dura.
Incepu sa alerge dezordonat prin vastul salon unde el nu mai era.....

Auzi soneria de la intrare si speranta ca ar fi putut fi el ii dadu putere sa ajunga in antreu,  numai ca... usa nu se deschidea... 
Unde disparuse?

Faptul ca nu il gasea ii aduse in suflet un sentiment mai dureros decat acela pe care il traise cand observa ca el nu o recunoscuse...
Durerea din plex o puse jos si sentimentul ca va muri curand puse stapanire pe ea!

Cauta in memorie o rugaciune numai ca nu isi mai aminti nici una!

- Ce ai, ce e cu tine? Iubirea mea, de ce plangi? Trezeste-te!

Deasupra ei, cu ochii-i albastri, ca cerul senin de septembrie, plini de iubire dar adumbriti de ingrijorare, printre genele inca incarcate de roua disperarii, il zari pe el.

O tinea in brate si ii stergea lacrimile cu buzele lui. Sub ploaia de sarutari se prinse de el cu o disperare de sfarsit de lume, baiguind cuvinte abia intelese. O bucurie ingereasca ii intra in suflet alungand incet suferinta ce o toropise pana atunci.

- Doamne, iti multumesc. A fost doar un vis... un vis urat...

Era istovita dar... nu avea de gand sa se planga de vreme ce acum el era din nou cu ea si asta ii aducea la locul lui sufletul ucis de cosmar .

Doar durerea din plex ii mai amintea de zbuciumul trait aevea, de visul oribil in care el nu o mai cunostea... in care ea isi vazu pierduta iubirea...

Era atat de fericita! 
Se cuibari la pieptul lui si pricepu pe loc ca trupul ei era una cu al lui, carnea ei era a lui si nimeni si nimic nu mai exista in fata acestei stari de contopire desavarsita! Poate doar Dumnezeu care-i pusese impreuna!

Pentru o clipa, un gand pacatos ii flutura prin minte: oare  era  
vis ori aevea?



8 comentarii:

  1. acum... era visul împlinit. :) eu aşa cred.

    RăspundețiȘtergere
  2. Caderea in abisuri ... cunoastem starea ;-) Frumos cosmar ce sa zic, totul e bine cabd se termina cu bine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cine nu a trecut prin frisoanele unor astfel de trairi?

      Ștergere
  3. Ne-am intersectat pe undeva, prin servere şi sateliţi şi ne-am citit una alteia coşmarul aproape în acelaşi timp. :)
    M-ai prins în spaimele personajului tău, iar întrebarea din final... Într-o iubire împărtăşită coşmarul se termină cu un sărut. Într-una neîmplinită visul se termină în coşmar, iar coşmarul se trăieşte... un timp.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Carmencita draga! Asa e. Pe mine Bunul Dumnezeu m-a ferit de cosmarul asta! Sunt insa in stare sa inteleg durerea acestui fel de neimplinire cu care m-am intalnit privind oamenii loviti de ea - de unde si textul de mai sus! Multumesc! :)

      Ștergere
  4. Sincer? Cea mai mare durere ar fi ca iubirea sa nu te mai recunoască, sa se schimbe si sa piara. Nu mi-as inchipui cosmar mai mare. Minunată scriere. Mi-era dor de povestile tale, dar tot fugară din virtual sunt

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu am avut des acest cosmar! Poate si pentru ca mi s-a parut mereu ca traiesc intr-o poveste prea frumoasa si ca e posibil sa revin intr-o realitate oribila, din care el sa nu mai faca parte! In fond am stiut mereu ca am primit un mare si incredibil dar!
      Nici eu nu reusesc sa fiu prea prezenta aici! Pe blogul celalalt... ma ocup zilnic si prea mult de starea mea si gandurile nu imi mai sunt deloc ca inainte...in amintiri, ci intr-un prezent foarte agresiv! Daca nu ar fi blogul-jurnal cred ca m-as pierde si de rugaciuni!
      Va trece insa si etapa asta si... m-oi reapuca de povestit!
      Vine si vremea condeiului! :)
      Sa-ti fie bine!

      Ștergere